Textele unor emisiuni de ,,popularizare a plasticii românești și universale”, difuzate prin anii 70 și moderate de către Andrei Pleșu, fac obiectul unui volum de colecție, intitulat Capodopere în dialog[1], apărut recent. Prin aceste pagini, Pleșu îl are în vedere pe acel cititor deschis, debordând de ,,întreaga energie a unei acute receptivități.” Asistăm, prin deschiderile artelor plastice, la un dialog fertil al capodoperelor picturale, ca, mai apoi, să realizăm, alături de bonomia hermeneutului Andrei Pleșu, popasuri în muzeele lumii sau să captăm câteva instantanee din istoria privirii.
Cartea de față întrunește toate atuurile unui album de artă în care, pe lângă predominanța imaginilor tablourilor, bogăția textului invită la o lectură de desfătare, vorba lui Roland Barthes, una în care cititorul devine partenerul de dialog hermeneutic al autorului, însoțindu-l sau distanțându-se de acesta, pe măsură ce ,,pădurea istoriei artei” li se înfățișează ca o pădure ,,a marilor descoperiri și a marilor sminteli”. Termenii cheie ai analizelor de față fac parte, cu precădere, din câmpul lexical al vizualului, căci, privirea comentatorului pare a fi în măsură să dezvăluie arhitectura cromatică, dar mai ales cea semnificantă, a tabloului, limitele unor stiluri, agonia și extazul artistului de cursă lungă.
Pentru Andrei Pleșu, privirea analitică devine elementul de bază al demersului hermeneutic și conduce mersul observației și al uimirii ,,de la pura curiozitate la dubiul speculativ, de la nevoia de informație istorică la nevoia de înțelegere estetică a lucrurilor”. Nu întâmplător, s-a apropiat autorul de tablourile unor Giorgione, Dürer, DaVinci, Toulouse-Lautrec, Degas, Pallady sau Matisse, acest fapt presupunând, în primul rând, un dialog fertil între mai multe interiorități. De pildă, cel mai important dialog se desfășoară între interioritatea autorului, bogată în sensibilitate poetică și rafinament hermeneutic, dotată cu simț intuitiv și interdisciplinar, și interioritatea fiecărui univers artistic, analizat, căruia diferențele, mai degrabă decât asemănările, îi scot în evidență unicitatea și valoarea.
Astfel, digresiunile hermeneutice nu rămân la nivelul unor monologuri, ele merg în direcția conturării unor premise dialogale și între cei care citesc această carte și care vor surprinde, de la o dinamică a culorii și a liniilor până la geografiile insolite și, adesea, contradictorii, paradoxale, ale spațialității sau ale temporalității. Finețea interpretativă tinde spre o dimensionare insolit-reflexivă a discursului eseistic, fapt care generează ambianță poetică a comentariului, care te întâmpină și te încântă, te informează, dar, mai presus de toate, îți provoacă predispoziția ușor onirică a imaginării și a transpunerii în miezul contrastant, dar deloc antagonic, al unor picturi, muzee, atitudini umane, de-a lungul timpurilor și al epocilor. Totodată, întinderea frazei conferă textului, o ritmicitate aparte, simfonică, de-a dreptul: ,,Sfumato-ului leonardesc, Rembrandt îi opune clar-obscurul.Toate câte sunt plutesc într-o ceață care le relativizează, afirmă filosofia sfumato-ului. Toate câte sunt sunt o luptă între lumină și umbră, care le sublimează- spune filozofia clarobscurului. Toate câte sunt au, de jur împrejur, un ocean de neființă- crede Leonardo, platonizând; toate câte sunt au în jur un ocean al posibilului, preferă să creadă Rembrandt. Destinul aparențelor este, inevitabil, dispariția, observă Leonardo. Destinul aparențelor este, inevitabil, transfigurarea- e de părere Rembrandt. Vizibilul ne este dat să-l depășim, spune Leonardo. Vizibilul ne este dat ca să-l împlinim, spune Rembrandt. Lumea concretă este un accident al spiritului- e de părere Leonardo… Umbra este sfârșitul lucrurilor- susține sfumato-ul. Umbra este începutul lucrurilor, materia primă a luminii- declară clarobscurul ”. Aceste considerații despre umbră mi-au amintit de faptul că omul, după Andrei Cornea, se află și în penumbră, atunci când pendulează între extreme.
În a doua parte a cărții, poposim, alături de comentator, atât cât este necesar pentru a surprinde individualitatea fiecărui muzeu în parte. Acest fapt are rolul de a delimita ,,manierele ceremoniei”, care îl pregătesc pe cel curios în vederea asumării ,,unei anumite atitudini lăuntrice”, de ,,orice afectare solemnă”. Mai departe, autorul ne explică, pe un ton lipsit de orice echivoc, faptul că: ,,a evita solemnitatea e a nu confunda ceremonia cu o artificială gesticulație de protocol”. De la Muzeul Prado (Madrid) trecem prin Luvrul parizian și de la Galeria Ufizzi din Florența ne îndreptăm pașii imaginari spre Kunsthistorisches Museum din Viena. Toate aceste muzee aflate pe teritorii geografice și spirituale, diferite, au marcat istoria umanității, participând, într-un fel sau altul, activ la viața cetății. Așa cum, cu ajutorul luminii soarelui, prin procesul de fotosinteză, carbonul este asimilat de către mediul natural, fiind transformat în oxigen, ceva similar se petrece și cu privirea hermeneutului. Aplecată asupra cadrului pictural, desfășurat în aceste muzee, privirea asimilează tot felul de elemente sau simboluri ascunse ochiului neinițiat, pe care, printr-un subtil proces de fotosinteză interpretativă, le transformă în oxigenul necesar unor descoperiri de nuanțe, de-o desăvârșită acuratețe hermeneutică: ,,Muzeul trebuie să vorbească primul! Mai mult decât să-l vizitezi, trebuie să știi să te lași vizitat de el.”
Ultima parte, Instantanee din istoria privirii, are mai mult decât rolul unei recapitulări referitoare la importanța privirii- parte integrantă în actul hermeneutic sau în cel dialogal. De la considerații interesante și din punct de vedere istoric sau social, privind arta vitraliului, se trece la lumea și arta gotică, de la arta preromanică la subtilele notații ale următoarelor eseuri: Odilon Redon și insomniile ochiului, Giacometti. Privirea ca asceză sau Horia Bernea și ofensiva privirii, care surprind și un soi de frondă picturală, pricinuită de un neastâmpăr al privirii sau al privitorului care nu se lasă închistați între tipare rigide sau formale și care desfid rațiunea sau banalitatea cotidiană. Este o parte în care autorul reliefează nuanțând, într-un soi de entuziasm care, în unele pagini, capătă un ton grav, solemn, apodictic, dimensiunea meditativă a unei priviri care e în măsură să pătrundă acele legături osmotice dintre durabil și peren, dintre vizibil și invizibil, dintre materie și spirit: ,,Lumina nu mai este mediul ei fizic, prin transparența căruia vedem culoarea, ci transparența însăși, devenită culoare”, în ideea în care ,,culoarea devine materia ei primă”.
Aș încheia printr-un citat care îi aparține tot lui Pleșu, dintr-un interviu realizat cu ocazia aniversării sale, pe care i l-a acordat lui Cristian Pătrășconiu, în numărul recent al României literare. Un citat care sintetizează crezul intelectual, dar și artistic, al acestei personalități care a știut că umorul face, întotdeauna, casă bună cu înțelepciunea: ,,Suficiența găsirii te împiedică să cauți febril sensul… Fără o constantă dinamică a căutării, a interogativității, lucrurile se termină în moțăială…” Rândurile acestea nu reprezintă altceva decât chintesența cărții Capodopere în dialog.
[1] Andrei Pleșu, Capodopere în dialog, Humanitas, București, 2023.
