Andreea Ban are 20 de ani și studiază Producție de Film la Arts University Bournemouth. Ne mărturisește că i-ar plăcea să se mute la București după ce termină facultatea și că o entuziasmează gândul de a explora scena literară a orașului, de a se exploata artistic și de a evolua ca poet alături de prieteni dragi care scriu și ei. O las pe Andreea să descrie textele de mai jos.

Văd și simt atât de multă frumusețe încât uneori e copleșitor. Vreau să o materializez, să extind și să canonizez cumva magia asta pentru totdeauna, așa că scriu – până acum doar pentru mine. Poate dacă tot scriu despre oameni, n-ar fi atât de rău să mai scriu și pentru ei.

Patru dintre poemele atașate fac parte dintr-o serie pe care am început-o astă-vară, odată ajunsă înapoi în țară; serie foarte specială pentru mine deoarece este bazată exclusiv pe copilăria mea într-un mic sat bihorean. Pentru mine mitologia satului românesc e întunecată și evocativă într-un mod foarte specific și personal.

Asta e prima mea încercare de a-mi publica poeziile pe bune undeva, o decizie spontană luată azi dimineață. Nu știu exact cum se procedează, dar sper că totul e în regulă!

Este în regulă, Andreea. Eventualele mele mici obiecții găsesc că nu-și au locul în debutul tău public, însă te invit să mai trimiți texte la postaredactiei1000 [at] gmail [dot] com. Promit că revin cu notații aplicate.

Mulțumim că ai ales O Mie de Semne. Te așteptăm la București. 🙂

adam și eva

am crescut lângă adam și eva
am șezut cu ei la povești serile
pe banca strâmbă de sub prunii mereu mici
mereu șubrezi și
eva se ridica uneori să tragă de pe șosea
leșurile găinilor pe care le lovea mașina

îi salutam cu sfințenie
pe adam când trecea țeapăn pe bicicletă
pe eva când venea legănată și-ndesată
de la biserică
eu știam că el dă cu bâte și blesteme după
câinii care-l latră
eu știam că ea își blesteamă păsările
după ce le îmbie și le hrănește cu drag
chiar dacă zâmbește mereu cu vioiciune;
doar sunt dintr-o apă și-un pământ

eva mi-a dat cândva un pui de pisică
peste gardul de sârmă ghimpată
în clipa în care l-am atins, l-am iubit
și-apoi i-am arătat lumea
eu i-am dat un pui de iepure
botezat și iubit
l-am privit ultima dată printre
gratiiile ruginite ale cuștii
crezând că va crește la tălpile lor.
acum știu că l-au ucis și l-au mâncat
știu că au ucis copilul învelit în
mătasea unui covor de frunze
cu ochi lucioși și largi ca două lacuri
tectonice

ești stearpă, eva
nu ți-a fost milă?

Lale

am iubit-o.
urlam la amurg și la lilieci lângă lanul de porumb
privind una în ochii celeilalte când
ne opream pentru câte o gură de aer purpuriu.
sub tălpile noastre vibrau domol greierii
blana ei sclipea ca o beteală deasă.

cățeaua aia purta numele unei femei
dintr-un serial turcesc
a ucis toți iepurii într-o sâmbătă
și toate găinile-ntr-o duminică

așa că au forțat-o în dubă când
nu erau copiii acasă
și-au lăsat-o la marginea pădurii undeva departe
între cimitir și groapa de gunoi
în câteva zile a găsit drumul spre casă
s-a retras în șopron printre furci, coase și
role de sârmă ghimpată
ca să moară demn
pe același pat de paie
unde cândva născuse

încăpere neguroasă, numai șoareci.
rodeau, se zvârcoleau
în butoiul cu porumb.

vedere

uneori ard pentru tine precum copita unui țap negru
alteori îmi amintesc că nu te-aș vrea de fapt vreodată
era furtună și-am ieșit să privim valurile
pe vârfurile stâncilor m-am ridicat pe vârfuri
mâna ta mi s-a lăsat jilavă și rece între coapsele-ncinse
sub fusta udă din tartan
sub ochiul lunii
sub umbra foișorului
mașinile veneau vedeau plecau
așa vreau să mi te amintesc
indecent și dornic
închinându-mi apă de ploaie-ntre picioare
din ea să răsară și să cânte
trompeta îngerilor

~

florica era aproape surdă
aștepta în fiecare zi
pe banca din fața casei
privea ca și cum toată liniștea lumii
s-ar fi ascuns în ea de frică

zâmbete triste și blânde
cuvinte stoarse în scâncete răgușite
poarta casei cânta prin plămânii ei sfărâmicioși
baticul i se legăna în vânt
ca un steag funerar

în curtea femeii ăsteia am văzut
viermi mocnind în pântecele puilor
scuturându-i de viață după moarte

cândva demult
când eram copil.

familie

afară e beznă și mâncăm pepene roșu la masă
vorbim una alta una alta și
aflăm că suntem toate trei la menstruație
e rar să râdem sincer împreună

“o să țin minte chestia asta”, spune Iza cu
zeama roșie scurgându-i-se printre dinți

păsări-lăți-lungilă

aerul toamna e ceva soios și rece,
ca un limax după ploaie;
blând, tăcut, și hialin.
cândva sfărâmam pietre una de alta
în fața casei și strângeam
colbul în grămăjoare.
pe atunci începutul și sfârșitul lumii
se încălecau mai des;
cel puțin așa se simțea
cel puțin așa mirosea
după ploaie.

râsul vecinului care își bătea uneori femeia
e și el ceva soios și rece.
eram afară cu dana după ploaie
găsiserăm broaște printre frunzele mucede sub nuc
găsiserăm broaște printre frunzele mucede sub nuc.

când îl văd ceva din mine încă tresare
în ochii și-n zâmbetul lui de drac sclipește
veselia tâmpă și vicleană a băieților de la țară
în ochii lui subțiri și negri
se leagănă pământul umed al copilăriei;
dens, lucios,
ca apa de pe fundul fântânii.

cândva plouase.
și prinsesem broaște în căușul palmei.
ofrande pentru tați și dumnezei.
dacă mă gândesc acum,
tot ce mi-a respirat vreodată în palmă
s-a născut și a murit tot acolo.

Patreon - O mie de semne
Author

Soso este scriitor și consultant de marketing în industrii high-tech. A publicat volumul de poezie „apasă” (Editura Cartea Românească, 2010), pentru care a primit premiul de debut în literatură al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 2016 a revenit cu „termeni | condiții” (Casa de Editură Max Blecher). Este coordonatorul Taberei de poezie de la Săvârșin și organizează ateliere blitz de scriere creativă. Trăiește în București, unde moderează „Lit Out Loud, șotron cu autori în viață la Manasia Hub” și, în vremea pandemiei, Soso recită.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.