Bianca Trușcă este o mai veche cunoștință de-a noastră la rubrica „Poșta redacției”. De data asta ne-a scris spunându-ne că revine cu texte pe care nu le consideră bune, pe care le trimite totuși „de dragul părerii dumneavoastră”. Părerea mea este că cel puțin trei texte din acest grupaj se susțin suficient de bine încât să acopere „găurile” lăsate de celelalte două. Vă las pe voi să spuneți care sunt cele bune și cele mai puțin bune.
Pentru reamintire, iată ce ne-a scris anterior Bianca despre ea: „Numele meu este Trușcă Bianca-Andreea și sunt studentă la Litere. Am aproape 20 de ani, dar mă văd tot în primii ani de liceu. Încă mai cred în bunătatea oamenilor, dar simt că doar literatura mă salvează. Îmi place să vorbesc despre ce simt, dar nu despre cine și ce sunt eu. Caut liniște acolo unde tot ce pot vedea este haos…”
***
tăietură până la os în dreptul plămânilor
picioare obosite și mâini aspre de la
prea multe atingeri
în cafeneaua ilegală
cu scaune vechi, roase de vreme
speram să-mi cumperi tot tu
bandajele cu care
urma să-mi ascund rănile
dar tu ai plecat
eu am rămas să strâng prin sertare
ceva cu care să opresc sângerările
***
Sábato a ucis-o pe fata de la șase
verific în fiecare seară camera în care
zace
c-un zâmbet trist pe față
mi-am dat seama că orice ai face
nu poți crea cu oricine specialul
la șase e ea
pe strada pe care a mai murit și înainte
de o mie și încă puțin
***
ne plimbam peste tot
prin întuneric
aduceam cu noi lumină pentru locurile
prin care nu se zărea nimic
prin Herăstrău erau doar drumuri julite
pășeam fără teamă
cu tine de mână așteptam să mă
lovească și un meteorit
nimic n-ar fi transformat ce avem
în nimic
***
ai nevoie de timp ca să-ți revii după o
poezie citită în fugă
spre psihiatru unde
niciodată dar niciodată nu poti să mergi
singur
toți suntem singuri
unii mai mult decât alții
dacă aș putea să fiu singură la malul mării
să fie mereu septembrie și tu să apari din când în când
să-mi săruți tâmplele și apoi obrajii
și poate nasul ars de soare
noaptea mă sperie cel mai mult apa
și-aș vrea totuși să îmbrățișez un val cu totul
cum voiam ca tu să fii acolo doar pentru mine
***
oamenii pe care îi lași în urmă
când te uiți pe alee deja sunt dispăruți
același aer și același drum
ce frumos mirific puțin mai îngust spațiul
în care îți cauți loc
mai multă iubire sau mai puține respirații pe obraz
să îți simți picioarele câtă fericire (!)
cu dureri de la prea mult alergat după tine
de acum 587 de zile
