Bogdan Vișan este, dacă nu mă înșală memoria, la a treia prezență pe O Mie de Semne, lucru care-i conferă deja statutul de poet obișnuit să publice pe site-ul nostru. Îi mulțumim pentru texte și reproducem, pentru reamintire, câteva date biografice pe care ni le-a dat anterior:
„Am 17 ani, sunt elev al Colegiului Național „Unirea” Focșani (formalities checked) și în următorul fișier am câteva poezii care mă scutesc de o încercare – cu probabilitate mare de eșec – de a-mi continua prezentarea, tocmai pentru că spun succint prin prezența lor ce fac și ce mă pasionează, altfel n-aș ști ce fac și ce mă pasionează.”
***
în diminețile liniștite îmi descriu ce are loc în mine
instalarea impresiei că sunt într-o cursă, am cu mine tristețea și singurătatea ca doi copii hiperactivi care își împing kartul improvizat, tatăl lor e aici să câștige
sunt într-un avion spre o franța pașnică, la clasa întâi, mi se face masaj la picioare,
așa îmi imaginez că e, și un buton care culisează podeaua când îmi doresc,
când suntem deasupra peisajelor islandeze și pot să le ating –
mi-ar plăcea să te găsesc o dată, în mijlocul zilei, așa cum te-ai trezit.
noi adormim cu sunetele ploii pe geamul unei cabane, în pădure, și tunete rușinoase,
un fișier audio – tu visezi cum suntem înfășurați în saci de dormit
iar mirosul de rosewood de pe podea te amorțește. sunetele albe
mă ajută să nu pot gândi. mintea mea devine un copilaș care se supără
când nu îl mai ascultă nimeni și tace.
să mergi spre curtea din spate, încă de la 6:30, acolo unde iarba culcată e încă verde, pufoasă ar putea ajunge puțin sub genunchii noștri, să așezi un bumbac alb deasupra.
o să te zgârii până ajungi acolo, știu, o să țipi ușor când gângănii micuțe vor roi lângă tine,
iar eu o să vin
să-mi agit mâinile: asta o să te facă fericită –
am auzit că sartre a avut realizarea vieții lui într-o dimineață
când și-a zis că nu-i nicio diferență dacă moare acum sau peste 20 de ani.
știu că-ți plăcea sartre. în ceea ce ne privește, nimic nou
acolo, în curtea din spate, să se prindă o căpușă de tine, să te alarmezi și eu să te învăț
cum scapi de ea cu un chibrit aprins, poate
pentru că ei îi e mai frică să moară acum decât ție.
e un loc unde n-am fost cu tine și mă liniștește cum o face să știu
că există atâtea versuri japoneze pe care nu le înțelegem niciunul – ultimul necunoscut
care mi-a vorbit m-a întrebat dacă stau singur aici. am răspuns că aștept pe cineva
îmi imaginez că n-am mințit pe nimeni, că, de fapt, mă aștepți acasă
cu cumpărături, îți amintești că ai uitat să mă iei și pe mine în drum spre – dar nu-i nimic,
lasă-mi un mesaj. o să vin
oarecum deziluzionat și destins, am învățat tehnicile de a face față
tehnicile de a mă gândi la tine
***
în mintea mea, atunci când salvez oamenii, îî văd vietăți relaxate
care beau dimineața o cafea neagră din boabe culese în curtea din spate de un brazilian
care e mereu acolo. oamenii mei privesc copiii de culoare
cum se joacă în nisip pe plajă, imediat după colțul casei, făcând castele cu stegulețe albe
sau roz sau în formă de norișor și libelulă irizată, toate aceste mici existențe
imaginea vieții bune –
detoxifiere respir într-o cameră cu pereți albi și mobilă minimalistă, imediat după ce deschid o fereastră
îmi zic cât de curat e totul, cât de ușor pot să văd un film despre dependența de droguri
și să-mi doresc să intrăm în sevraj cu toții –
am redus afecțiunea la atingerile convulsive a două țigări, una așteaptă între buzele zvâcnite de vânt tot ce-i poate oferi cealaltă și nimic nu se pierde.
am redus afecțiunea la malul de pietriș de la baraj e 3 dimineața și atâtea valuri
care să-l rostogolească în slow-motion
iar eu să respir lângă mireasma lor călduță și răcoarea la reflux.
ce fac pentru mine e să omit iubirea, implicarea, afectele. îmi imaginez statul
în care trăiesc, istoria îmi spune că au fost cenzurate cuvintele de mai sus, sunt decenii
de la un regim politic tăios – am trecut o revoluție.
și acum sunt oameni care își prind mâinile și cred că e un automatism
instincte sălbatice. sunt păsări care ciugulesc semințe din mâinile băiețelului din parc cu bunica lui. și emoțiile lor n-au fost învățate cum se numește asta.
meditație exerciții pentru coloană și bunăstare, haine simple, emoții lizibile, lucruri
care te strâng cu putere ca milioane de elastice, până la refuz,
până la adevăratul regim anarhic și implozie
***
am scrumat în tortul andrei, de ziua ei, și am râs de asta, ne-am mânjit cu el, și n-a fost nimeni să guste ce aveam mai bun
mă gândesc că odată am visat la un centru de psalmodiere în inima mea, cu adepții înghesuiți să simtă toate micile libelule radioase care mușcă una din cealaltă
nimfa de libelulă nu este colorată, ea capătă culoare la câteva zile după ce a ieșit din apă, iar oceanul e departe să-și retragă arcuirile vărsate pe mine ca un pahar care-ți scapă din mâna nesigură, fragilă
mi se pare că azi mă urăsc mai mult decât ieri, iar singura evidență e iubirea pe care o port în mișcări care-mi fac rău de când mi s-a zis că trebuie să te iubești
indiferent de orice se petrece
camus zice qu’il n’y a pas d’amour de vivre sans désespoir de vivre
și mi se pare că să disperi din ce în ce mai mult duce până la urmă la iubire și nu e iubire
ceea ce te salvează
ci disperarea căreia nu-i poți pune capăt ca eșarfele colorate pe care le scoți, fără oboseală, din gura unui magician cu gândul că, la final, dai de nodul care i se blochează pe trahee
pe stradă, privirea coboară pe fețe și amestecă trăsături până găsește mereu aceleași care mă înfioară până în cotloanele inimii mele naive, ușor de păcălit,
care știe toate locurile în care te-ar putea găsi.
se agită ca o rafală de vânt care ți-a pătruns, inocentă, sub tricou. care știe toate locurile în care și-ar dori să te găsească
mi-am dorit să scriu ceva de neînțeles până să-mi dau seama că, oricât aș înnoda mesajele
în caractere criptice, să știu deja ce se află acolo e eșecul
