Casandra Holotescu ne-a trimis un nou grupaj de poeme, „toate scrise anul acesta, cu gândul la un viitor volum cu titlul de Amygdala”, după cum ne-a mărturisit în e-mailul adresat redacției. Întrucât, potrivit aceluiași mesaj, „până acolo mai e cale lungă deocamdată”, o să ne mărginim să vă reamintim ce ne-a spus Casandra la prima ei apariție pe O Mie de Semne:
„Mă numesc Casandra Holotescu, sunt născută în 1984, locuiesc și lucrez în Timișoara. Activitatea mea literară a fost relativ sporadică, în 2001 am publicat un volum de versuri, «Descompunerea picăturii», iar ulterior am mai avut apariții răzlețe prin reviste, fără prea multă consecvență.”
***
nu e nici acum un moment potrivit să vă vorbesc despre amygdala
dar asta contează prea puțin am învățat că momentele potrivite sunt o coregrafie
aleatoare a forțelor slabe și-a forțelor tari a luminii așa cum apare ea
a bucăților de mine a bucăților celorlalți a acelor de cusut
amygdala e regina adevărată a junglei
amygdala e adevărata mea inimă
deși uneori adevărata mea inimă ajunge să fie adevărata mea inimă
și asta ne face de regulă oameni
cel mai bine cel mai adânc oameni
amygdala e undeva înaintea ei ține în dinți cheile porții și te privește
cu șișul în mână ca la colțul străzii
rănile înfloresc apoi brusc
neanturi subțiri oblice
experimentele pe maimuțe n-au mers extraordinar de prost
odată extirpată această anume parte a sistemului limbic maimuțele s-au simțit
pur și simplu în largul lor încercau să mănânce aproape orice
de unde am putea probabil trage concluzia că lumea devenise în întregime
ceva demn de a fi metabolizat erau hipersexuale extrem de curioase
docile
uitau repede totul sau cam pe-acolo și
mai ales
nu se temeau de nimic
pentru noi ceilalți rămâne obositor a fi mamifer
noaptea în zori dimineața în mijlocul zilei la apus și noaptea din nou
prădătorul porția de hrană copulația dezastrul
***
câteodată un număr nedefinit de iepuri freamătă în mine
tremură și se strâng unii în alții
un lac catifelat gri
cu unduiri mute
câteodată își rod pereții cuștii pe dinăuntru de încep să sânger
și nu se opresc
aleargă zăbăuci de colo colo
se nasc cu ochii deschiși iar de a doua zi
au și vise
câteodată mușchii lor sunt și mușchii mei
lungi puternici încordați așteptând
încerc să îmi spun că lucrurile stau altfel
să îi privesc până când rămân schelete mici roșii
grăunțe rotunde de sânge și os
un praf
o pastă pe care mi-o întind pe buze
câteodată ne mai separă doar foarte puțin
o membrană abia opacă
lumina unei lanterne pe fundal
un teatru de umbre
***
am să eșuez și la asta mi-am spus
viespea firavă de pe perdea pare să-și fi schimbat locul
se mișcă atât de încet încât o credeam moartă dar
uite că se plimbă pe diagonală de la o floare de nylon la alta către
ultima rază
am să eșuez am să fac implozie și oasele au să mi se adune la un loc
în mănunchi un centru greu cum ni se spune
că ar trebui să avem cât mai devreme un centru care să ne țină ancorați
cum face magnetul de frigider cu pozele din vacanță
sau poate lucrurile au să se dizolve unu-ntr-altul
sinele în aer
prismă înghițind lumină
o comuniune universală postclimax în care gândurile sunt peste tot
fire azurii în suspensie
fiecare un elastic de care s-a tras prea mult
și ai să vezi că dacă te ridici
nu te mai atinge nimic lumea se simte foarte departe deși
sunt două palme abia
***
în magazia de la sat am încuiat din greșeală o pisică portocalie
era blândă nu mieuna niciodată era poate surdomută sau nu știu
ne-am întors după trei săptămâni
încerc să nu mă gândesc prea mult la asta dar trebuie
să îi fi fost foarte sete
și foarte foarte frică
sculele de albinărit erau răscolite aruncate pe jos se lovise
de geamul dublu fără să știe să-l spargă umilită de imposibila lui transparență
de libertatea inaccesibilă luminoasă clară libertatea cu bancă și iarbă și trandafiri
se luptase cu disperarea
cu ușa din lemn masiv
cu diminețile care veneau fără să-i aducă nimic
cu înțelesul covorului al lemnelor al caruselului de metal înțelesul acela
pe care îl căutăm când e în zadar
am găsit-o undeva între cutii o bucată de blană se vârâse adânc și cred că
îi plăcea să simtă cartonul ăla în jur ca o prezență trebuie să simțim ceva ca să
rămânem noi înșine și când se întunecă trebuie să știm unde suntem să
ne avem toate membrele laolaltă toate petecele să ne strângem
până se face cald până ne crește o placentă nouă și o lume nouă
ca și cum cilindrul centrifugii s-ar fi băgat între mine
și restul lucrurilor mașina aceea care smulgea mierea din faguri acum se rotea
doar în gol dacă mă lovesc o să sune ca o tobă proastă mi-am zis
am strâns de pe jos una alta mi-am mușcat vârful degetului am o nouă
zonă acoperită de cruste un nou loc pe care-l caut cu limba
fără
să mă gândesc
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
