Azi citim cinci poeme de Briseis Stan. Regăsim în textele sale un interes puternic orientat către relația ca obiect al discursului poetic – fie că este vorba de relația cu cititorul – văzută ca performance, cum ne sugerează în primul poem – fie că este vorba de relația sentimental/erotică. Actanții nu sunt importanți, important este relația lor obiectivată parcă pentru cititor, ca și cum poeta ar vrea să ne spună că acesta ar fi unul dintre cele mai relevante sensuri ale artei poetice – să pună pe freeze o relație pentru a o expune. Iar în acest context, esențială devine, desigur, și privirea. Relația și poezia relației au nevoie de un obiectiv care reflectă: vedere, vitrină, lac, ecografie, aparat foto, like.
Ce ne spune despre ea: „Bună! Mă numesc Briseis Stan, am 22 de ani și sunt în anul IV la Facultatea de Medicină. Recent mi-am făcut curaj să îmi citesc poemele în cadrul Laboratoarelor organizate de Cenaclul Visceral. În afara de scris (& literatură), mai sunt pasionată de fotografie pe film și mers la sală”.
[pielea-costum a poetului R. Țupa]
un proces de năpârlire nu poem
în care resturile mele se lipesc de voi
se mulează perfect ca blugii ăia
skinny de care mi-e uneori frică doar uneori
exhibiționism tip rețetă de prăjituri
sunteți formele mele
eu pielea eu o imensă ureche
pot fi aceste 2 lucruri simultan
respir mai bine când vă îmbrac
pe voi
atunci scriu cea mai bună poezie
dacă mă încordez destul îmi aud numele
îmi permiteți o ultimă metaforă
eu pielea-costum a poetului Răzvan Țupa
lăsată la uscat pe folia de plastic
voi aparatele la care se aude
bipăind cu zor un soi de inimă
dacă v-ați întoarce gândurile de
la mine cred că aș muri
[ești uitucă mamaie]
te-ai uitat aici așa cum
portofelul luat din piață la
ceea ce sunt sigură că a fost cel mai mic
preț
ca un bolnav de Alzheimer care se crede încă prezent mă uit în vitrine
nu te văd nu te aud nu ești
acum înțeleg
trebuie doar să te caut
până ce eu
despre absența ta pot doar să spun
QED
există moarte
[călcată de tir (nemțesc la graniță cu Irlanda)]
să te duci la doctor să-ți
pună un diagnostic retrospectiv să
o arate să te arate cu degetul
la marginile tale să se taie
aceleași degete care încearcă să palpeze
oricum toată atingerea asta
o formalitate o încercare de potolire
ești manechinul pe care se exersează intubările
brand new patient Barbie plasticul tău nu se lasă
stai liniștită se vede totul pe eco
el care transformă rușinea într-o poză de familie
la urma urmei trebuie să te înțelegi și cu
alte păcate în afara celor generaționale
nu suntem absurzi îți voi întoarce spatele la timp să
nu ți se vadă lacrimile preschimbându-se în gel
de ce să fim sentimentali nu te las să te obișnuiești cu ideea
ea crește deja în tine am văzut-o de când ai intrat pe ușă
la 22 de ani venită cu maică-ta
să aibă cine să-ți întindă șervețelul
poate că viața ta este acum un pumn de medicamente
și venele îți sunt din ce în ce mai subțiri
dar măcar fiecare zi începe cu o scădere
ai paranoia supradozei acest
am luat sau n-am luat care să te țină
cu picioarele pe pământ
***
aici culoarea e a pisoilor nou-născuți și te țin
de mână într-o imensă litieră ca să alungi
aburii de la grătarul cu mici zâmbești iar
aparatul declanșează e ceva nespus de trist
în felul în care nu îndraznești să te miști din
mâl sărind în apă îți arăt că nu te mint că tot
lacul ăsta e făcut în cinstea noastră și mult
timp după ce vom fi plecat ne va purta
numele întinse pe stânci
***
ca jocul de ping pong al inimii în torace este
balansul firav între lumi înfig acul să te fac
să înțelegi că nu poate să existe decât o
singură culoare a cerului care crapă și o
ținem minte de 5 milioane de ani totuși
déjà-vu nu înseamnă nimic acele pisicuțe
negre și dulci posibil născute în șanț nu
suntem noi iar tot ce le salvează de la o
viroză sunt like-urile noastre chiar dacă
soarele o să devină punctul care lipsește
acestui poem eu tot voi vomita pe hârtie
bețiile în care am crezut până când într-o zi
va înceta să mă posede continuitatea
străină acestei lumi
