Elisabeth Baciu ne trimite cinci poeme scrise în linia discursului erotic-confesiv. Lucrătura poemelor e fină, stăpânește simplitatea, nu face exces de acrobații expresive. Autoarea pare să cultive confesiunea pe un fir narativ, sau descriptiv, sau ambele care desfășoară până la aparenta destrămare un eveniment sau un obiect central al afectului. De fapt, strategia este a dislocărilor de sens și a reconfigurărilor care transformă poemele lucrându-le, parcă, dinspre adâncime spre suprafață și înapoi până când toți curenții de sens sunt activați.
Ce ne spune despre ea: „M-am născut în Rădăuți, 2001. Am absolvit secțiile Franceză – Literatură Comparată ale Facultății de Litere din Cluj. Acum sunt în ultimul an de master la Istoria Ideilor, Istoria Imaginilor. Am participat cu prima lectură publică la festivalul TRIP, organizat de comunitatea ZONA. Am performat la Little Berlin Parade și Transylvania International Spokenword Festival. Când nu scriu, dansez, critic, dramatizez, cânt, psihanalizez, revizitez istoria artei prin traiecte personale. Un soi de antropoloagă de sensibilități absente”.
acasă, departe
în primul an
la aniversarea lui
i-am dat un colier
un astronaut pe o sfoară
cu o oglindă în loc de cască
și i-am mai luat un cățel
cu un covrig în coadă
să-i fie aproape
când va fi singur
l-a luat cu el acasă
i-a arătat văile
pădurile și apele
orașul minier
oamenii lui
părinții
copilăria
acasă
pentru el
era un fel de galaxie
trecea rar pe acolo
nu-i era dor să se confrunte
cu singurătatea care îi urma
călătoriei
trecuseră
ani
nu știu
mi-a spus
când am fost ultima dată acasă
abia dacă îi sun pe ai mei
nu simt nevoia să mă întorc
e ciudat cum
îmi vorbeai mereu despre spațiu
variabil între infinit și dispariție
când m-ai plasat în centrul sistemului
ești soarele meu
mi-ai spus
și te-am crezut
e ciudat cum
nu la scurt timp după aceea
te lansai
pe perioade nedeterminate
pe asteroizi
și-mi spuneai
ce bine e să nu depinzi niciodată de nimeni
e ciudat cum
mai târziu
mă cautai
tot mai departe de mine
e ciudat cum
cu timpul
ai început să-mi spui
îmi place să fiu singur
nu cred că pot trăi cu cineva
e ciudat cum
eu am fost cea care ți-a oferit astronautul
și nu a știut
că el e maestru al trăitului în izolare
că s-a pregătit din greu
prin disciplină
să stea ani întregi în spațiu
nu am știut
că a fost antrenat sa țină departe
efectele singurătății
nu am știut
că iubirea mea avea să fie un astronaut
sau că iubirea se traduce printr-o forță centrifugă
unde centrul nu va mai conta
acasă era
undeva, departe
aproape era
undeva, departe
dragostea era
undeva, departe
pulverizată
în sistemul solar
între timp
am păstrat covrigul în eclipsă de soare
am ales să mă privesc nu ca pe un satelit
ci ca propria mișcare de revoluție
corp al cerului meu
cu sau fără astronaut
corp al cerului
conectat la alte corpuri
de data asta doar corpul
legăturile
rețeaua umană
1
uneori
îmi apăs scalpul
trag capilarele
întind vârfurile arse
miros greutatea fiecărui început
2
uneori mă mângâi
îmi prind puternic gâtul cum face mama
cu ceafa puiului de pisică
sedez șira spinării
cercuri peste cercuri
să nu-mi simt capul greu
3
uneori exist
tălpile reci se ascund în hipotalamus
conving motivația din spatele motivației
că e iubită
comand glandelor să aibe grijă de mine
punctele nervoase trezesc nodul inimii
de firele trase
s-atârne reflexul căldurii
4
uneori mă mângâi ca să exist
lungesc corpul obosit
prea țeapăn fără calități motorii
visez la plasticitate nu reflecție
cu primul ajutor somatic
induc artificial oxitocină
5
te-aș ruga să mă îmbrățișezi
dar îmi e rușine
între sistolă și diastolă
voi plânge te voi confunda cu mama
nu-ți voi putea înstrăina cămașa
albastră ca derma ta când ai plecat
și te-ai tras în fotografii cu alții
cămașa primită de la Salomeea
prin nu știu ce schimb în era ruperii tale de creieri
nu-i voi cunoaște originile
adevăratul ei drum către mine
știu doar că a ajuns la stația finală
îmi amintesc că o purtai patologic în timpul în care anulam timpul
aveai să rămâi prima mea iubire
nasturii de sidef vorbesc despre cea care eram înainte să te cunosc
Venus coborând din fildeș și cave de scoici puritane
buzunarul din stânga pieptului îți evidenția mereu umerii lați și pieptul suav
imberb m-ai iubit, Hipolit
ca-n pastorala lui Daphnis și Cloé
în cămașa de acrilic te-am văzut spunându-mi că mă vei salva
în limbile moarte știute de noi
în cămașa arsă în trei locuri de scrumul de la țigară
ai făcut dragoste cu mine
e prima dată
ecou în mine
e prima dată
ecou în tine
prima
ecou în noi
te văd vorbindu-mi de Cannes, Taizé și ai tăi care nu te-au mai auzit de mult
i-ai sunat fiindcă erai fericit
în cămașa la care nu te încheiai niciodată la manșete
și nici la ultimul buton
m-ai vizitat de atâtea ori
până am început să simt că tu ești căminul pe care nu-l avusem niciodată
nu au durat decât câteva săptămâni
cred că vreo trei
și mi-ai dăruit-o mie
de pe marginea cealaltă a gratiilor de la bucătărie
când măștile și covidul nu ne despărțeau
în cămașa mult prea largă pentru mine
cu umeri plânși și guler creponat
voi continua să povestesc tuturor
despre cum te-am întâlnit și continui să te întâlnesc
preoteasă de cobalt
iubită în azur
copilă de lapiz lazuli
nu-ți voi reproduce nuanța iubirii
indiferent câte găuri va trebui să mai fac
până când inima nu va mai pompa perforată
indiferent când dorul tău pentru mine se va uza
indiferent dacă petele nu-i vor mai distinge croiul
mult dincolo
mult după
mult peste
când cămașa nu va mai fi purtată
am să te port
ți-am lăsat testament o mână
o mână care nu va mai fi strânsă
nici măcar de soare
o mână care doar va strânge
centrii nervoși ai tristeții albastre
scalpul îmbătrânit în lumina toamnei
derma a săpat o groapă pentru fiecare
la apus te caut de pe creasta măduvei mele
absențele noastre se mai plimbă și azi
se țin de mână și pulsează tăceri fractalice
nostalgia nu se mai împarte
se deplasează
se recompune
umbrele noastre vor purta doliu
vor avea 22 și 24 de ani
toată viața
știu că exiști
o femeie ca mine
singură
visceral de singură
poartă eșarfe moi halate pufoase
o femeie visceral de singură
deține uleiuri esențiale
deține multe creme ineficiente
strânge cosmetice ieftine
nu ajunge să le folosească
o femeie singură ca mine
cumpără haine de la second hand
face băi calde lungi foarte lungi
colecționează șaluri bonete fulare colorate
să acopere negrul din ea
o femeie singură ca mine
face yoga pilates dansează
bea ceaiuri mereu ceaiuri da multe ceaiuri
o femeie singură ca mine
nu deranjează și caută să nu fie deranjată
să plutească să sângereze în dreptul ei înstrăinarea
ar trebui să spere să susțină să protejeze
lumea altora
a ei se destramă
ea nu există
dar revine la riscul pericolul eșecul dislocării
celorlalți
legile după care apune și răsare dorința au dispărut
vitalul o consumă timpul
nu-i permite să-l somatizeze
o femeie singură ca mine
caută dialog purtat în siguranță
o femeie singură ca mine
vrea să scrie
fără să rănească
o femeie singură ca mine
vrea să lase urme pierzându-și urmele
o femeie singură ca mine
nu vrea să răstoarne nimic și pe nimeni
o femeie singură ca mine
își imaginează revoluții fără violență
o femeie singură ca mine
ia suplimente multe suplimente
pentru
reglarea aparatului
reproducator
respirator
endocrin
circulator
motor
digestiv
vitamine fier calciu magneziu
acizi grași slabi medii
pumnii de pastile nu suplinesc
deficitele nu sunt niciodată la vedere
o femeie singură ca mine
nu poate face sex cu nimeni
nu vrea nu poate nu simte nimic
fără iubire
o femeie singură ca mine
fumează și bea
vorbind lumii pe care și-o imaginează iubită
o femeie singură ca mine
se adresează scelerat iubirii din corp
către absența ei
o femeie singură ca mine
fumează și bea
singurul lucru care îi aduce fericire
o femeie singură ca mine
e destul de sigură că nu singurătatea
și estetizarea ei
vor schimba lumea
o femeie singură ca mine
are nevoie de tine
ca să-și vadă chipul din nou
îți dedic ție poemul ăsta
femeie singură
visceral de singură
știu că exiști
absentă
te cred și văd că trăiești
departe de mine
departe
ca mine
