Erika Sîrghi ne trimite un grupaj de poeme cu ton de kaddish. Retorica directă se îmbină cu registrul oniric într-un mod echilibrat, iar pericolul patetismului inerent temei se evită. Temperatura optimă a versurilor se păstrează și prin tendința spre reflecție care așază un ecran subțire, dar necesar, între trăirea în priză directă și articularea unei experiențe a doliului. Metafora este adesea tăiată de formularea directă și aparent neutră a uneir reconfigurări controlate a sinelui tocmai pe ruinele unei experiențe destructurante. Punctele nevralgice ale rostirii acestei experiențe dublu tensionate se regăsesc uneori în articulări inedite, care intrigă semantic, acceptabile la limită: „în zori, voi fi mers pe cîmp după ploaie, să pozez ca o răsărită”.
Ce ne spune despre ea: „Numele meu este Erika Sîrghi și sînt studentă în anul al III-lea la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Nu am mai publicat niciodată pînă acum”.
***
patruzeci de poduri peste patruzeci de morminte de lut:
ce mai rămîne din noi după descompunere?
sînt la picioarele lumii,
îmi împreunez mîinile ca într-o rugăciune
și-ți cer să-mi dai cu împrumut toată liniștea ta,
toate nedreptățile pe care nu le-ai înfruntat,
pe care le-am moștenit și mi le-am pus pe piept.
întîmplarea face că te-am visat aseară:
purtai o cămașă albă și erai întors pe partea dreaptă
a sicriului, pironindu-ți spatele către mine;
nu știu ce va fi însemnînd asta
poate se schimbă vremea sau poate toată recompunerea asta a ta din pămînt înapoi
între scînduri
e ecoul ce vine să-mi amintească că lumea nu a fost niciodată la picioarele mele,
că oasele mi se vor odihni în umbra ta.
dezlegare
în noaptea asta am venit în coate
și în genunchi să-mi dai binecuvîntarea ta.
am fost și eu fiica cuiva:
purtam o pelerină de ploaie și rîdeam mult,
marele soare avea aripi,
moartea nu exista,
stăteam întinsă în pat și te așteptam în fiecare iarnă să-mi mîngîi părul și să mă strîngi
pînă mă spulber la sînul tău.
am fost fiica cuiva.
în noaptea asta mă rezem cu palmele și fruntea de pămînt –
vreau s-alerg spre partea cealaltă a zidului de aramă.
psalm
în cele din urmă, trupul și sufletul s-au dezis unul de celălalt.
marele bizon se apropie în tăcere de groapa pe care mi-am săpat-o singură, în care
stau întinsă pe-o parte, cu ochii întredeschiși
așteptînd
ce oare?
Doamne, mi-am spus în gînd chemîndu-te (mi se făcuse dintr-o dată teamă.
bizonul acelea venise să mă care în spate)
fă-ți milă și de mine, îndreaptă-ți capul spre groapa asta dezacoperită, toarnă cu
pămînt peste mine
și spune-mi că este cineva care mă așteptă de partea cealaltă a sîrmei ghimpate.
***
toamna trecută am surprins vîntul cum tărăgăna doine pe cele nouă coline.
la vest, copiii își făceau cruce și-și lipeau frunțile de morminte (să lași un om
moștenire mai multor oameni nu e o formă de lepădare)
spuneai că lipindu-mi capul de umărul tău stîng, îmi vei arăta cum e să nu aparțin
nimănui.
în zori, voi fi mers pe cîmp, după ploaie, să pozez ca o răsărită.
trebuia doar să-mi îngrop picioarele în pămînt, să-mi mișc tendoanele și sufletul după
soare.
să stau nemișcată,
să-mi cresc rădăcini,
să-mi încălzesc conștiința,
să fiu dreaptă (chiar dacă lumea nu a fost așa cu mine), să am spatele încordat și
mîinile spînzurate-n aer.
să-mi aștept moartea cuminte,
să țin tăcere 40 de nopți și 40 de zile,
să caut zidurile orașului în care te-am pierdut, sora nenăscută și bărbatul care mă
pîndește necontenit dintr-un templu.
să cer și să dau iertare,
să iau lumea și să mi-o pun în cap.
toată liniștea de aș fi ținut-o n-ar fi fost suficientă pentru ispășirea fărădelegilor mele.
oricum am fost tot eu cea care a dus în spate și crucea ta,
oricum învățasem înaintea ta cum e să nu aparții cuiva.
n-am nevoie de umărul tău să mă înveți despre depărtare.
***
se spune că o mînă o spală pe cealalta.
toate păcatele pe care am vrut să le săvîrșesc n-au fost ale mele, nu-mi dau seama de
unde le-am moștenit sau cine mi le-a pus pe furiș în cîrcă
(cert e că doar eu voi muri în cele din urmă pentru ele)
șnurul pe care l-am avut legat de gît, pietrele din buzunarul paltonului, tăcerea,
înaintarea în mare – nimic din toate astea n-au fost reale.
