Ai zice că e o întreagă viață rezumată în aceste cinci poeme confesive. În ciuda alternării de versuri lungi, explicative, melancolic autoflagelante, cu cele scurte, nervoase, folosite pe post de ligaturi în operația de lipire a diferitelor zone textuale, textele în ansamblul lor curg torențial, ca niște afluenți ai unei idei mai cuprinzătoare – poate un eventual volum? – cu scopul nu de a crea adicții sau de a cerși empatie, ci de a arăta lumea exact așa cum este. Este un exercițiu poetic pe care-l bănuiesc, cum spuneam, mai amplu, și pe care îl aștept, cândva, în integralitatea lui. De ce? Fiindcă a stârnit în mine demonul curiozității.

Iată ce ne-a scris Mara:

„Mă numesc Mara Mihai și sunt născută în 2001, în Constanța. În prezent, locuiesc în București și sunt studentă la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu”. Sunt pasionată de poezia contemporană de câțiva ani și nu numai că încerc să merg la cât mai multe evenimente, dar și să particip la diverse concursuri de poezie și traducere, la care, la unele dintre ele, am și câștigat premii. 

Îmi place să pictez, îmi plac plimbările lungi, îmi place timpul meu cu mine atunci când citesc pe plajă și aștept să apună soarele, mă bucur de orice din jurul meu – copii care aleargă, cupluri care trec pe lângă mine și se țin de mână, chiar și pisici maidaneze care dorm cuibărite una în alta ca să își țină de cald. Îmi plac filmele vechi, îmi place să călătoresc și să fiu într-o continuă explorare de sine, să cunosc oameni noi. Iubesc tot ce ține de viață și mai ales emoție.”  

1. să plângi după 100 de kilograme de carne. asta îmi doream să simți.
să nu poti parcurge orașul – așa cum o făceam noi – fără să simți
apăsarea în glezne
și-n încheieturi și mai ales în
piept
să duci cu tine 100 de kilograme de foame și sudoare
să nu te poți uita în oglindă cum trebuie iar atunci când vei vrea să te atingi
să simți că mâinile tale se scurg 
zilnic
100 de kilograme în mintea ta
să crezi că se întoarce. să crezi că rămâne. să crezi că e indispensabilă. să nu poți mânca altceva
să nu poți simți alt miros decât cel de sânge crud
animal mort sau
dragoste pierdută.
să plângi după 100 de kilograme de carne de care să nu te poți desprinde
chiar dacă 
muște roiesc în jur și
degetele tale roșii nu-și găsesc drum spre golul pantalonilor
către chei
către casă

100 de kilograme de carne. doar gândul. 
așa să-ți fie sfârșitul.

2. visam la 13 ani să stau întinsă pe căile ferate
tata îmi spunea tot atunci
să nu mergi niciodată cu căștile-n urechi
îmi imaginam c-am să-mi țin prima dragoste de mână acolo
c-o să-ncercăm să trecem de iarba înaltă
așa cum încercam când am învățat să merg pe bicicletă pentru prima dată
în timp ce temător
aruncam câte o privire prostituatelor de la barieră
:încercam să-mi țin privirea dreaptă ca s-ajung la far. încercam să nu simt mirosurile zonei și să fac abstracție de câinii vagabonzi
să mă gândesc doar în ani, la prima mea iubire
:cum vom traversa calea ferată 
:cum soarele va traversa cearcănele de sub ochi
:cum muzica din căști va fi împărțită între noi doi
iar 
moartea de care mă ferea tata era acum
nulă.
visam la 13 ani să stau întinsă pe căile ferate
și iarba de la CET din stânga și-n dreapta mea să fie prima mărturie a faptului că
dragostea există.

3. auzisem undeva întrebarea
unde ne-aș teleporta pe toți
și ce-am face
și voiam să-ți spun numele
voiam să spun de balconul șubred la care îți întindeai mâinile cu atâta libertate

îmi amintesc de corpul tău atârnat de balustradă,
durerea ta din ochi care-ți lipea capul de o sticlă și zicea
sunt un nimic. pleacă. în orașul meu nimeni nu intră nimeni nu
iese

și aș fi vrut să te cred. măcar pentru un timp
și aș fi vrut să te aștept și toate acele povești cu
cei care se reîntâlnesc după ani
să se muleze ritmului nostru și
să fim fericiți.

4. se vor întreba cine sunt. ca atunci când îți înveți poezia pe dinafară și pășești în fața
clasei să o spui,
mă așez în fața lor și nu spun nimic.

pot fi cea mai frumoasă femeie
pe care ai visat-o vreodată. pot să fiu
imaginea de la carmangeria din colț
care reușește să vândă cât mai multe pulpe de pui și
cefe de porc.
și din când în când pot apărea
și pe câte un ecran ca imagine de fundal
al vreunui străin care m-a văzut stând în soare prea mult,
îndrăgostindu-se.

dar nu voi fi niciodată imaginea perfectă din spatele retinei
niciodată obiectul uman ce va revoluționa planeta și o va face să
se rotească de mai multe ori în jurul soarelui
nu voi reuși niciodată să fiu
pe noptiera de lângă fiecare pat
proptită.

(niciodată nu m-a privit cineva cu ochii cu care 
ar fi trebuit.
atunci când există o formă nedefinită și lichidă în cineva
nu există ajutor mai mare decât acela de a te duce spre el și a-i ține palma
în dreptul pieptului
de a te uita în ochii lui și a vrea să-l faci
sursa pârâului tău
motivul pentru care apele nu vor mai seca niciodată și pentru care niciun copil
nu va mai muri de sete.)

5. nu știu ce înseamnă să renunț la
toți acei oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată.
amestec zahărul în cafea la 8 a.m.
pun emoji după emoji la finalul fiecărei propoziții
apăs send
și tot atunci
pescărușul pe care îl urmăream mâncând de la fereastra mea, îl văd acum
mâncând la alta

Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.