Poezia confesivă a lui Mihai Gheonea are, la o primă vedere, disonanțe capabile să dezechilibreze întregul, însă am decis să le trec cu vederea deoarece o editare ceva mai atentă ar putea reduce zgomotul de fond care devine la un moment dat destul de supărător. De exemplu, în primul poem acel „te decazezi” îți cabrează tot apetitul pentru ce urmează, ca să nu mai spun de expresii nefericite precum „au prins născare” sau prețiozitățile din jurul ei („lacrimile tristeților lor”; „lacrimile lor s-au uscat pe pământ”; „poți dezlipi liniștea de tăcere” etc). Mai sunt, desigur, finalurile ratate spectaculos, precum cel din poemul Plath: „Nu putem judeca nicio situație decât după ce o pătrundem./ Eu sunt poet, nu moralist/ și toate restul sunt doar meditații.” – mai sunt și alte distorsiuni, însă mă opresc aici.

Sigur că se poate pune întrebarea: de ce ai mai publicat poemele astea? Răspunsul e simplu: există un potențial evident, mai ales în Franj VIII sau în Gara (cu toată „intersecția de suflete călătoare”), care ne arată un poet în formare (nu ca în Ars poetica, un poem pe care l-am eliminat din grupaj tocmai din cauza densității mari de prețiozități sapiențiale). Cu o mai mare atenție la detalii, cu voința de a debarasa verbiajele (care sunt o consecință a lipsei de experiență) cred că Mihai e capabil în viitor să-și arate mult mai convingător talentul real pe care-l are și pe care deocamdată îl maculează cu porțiuni discursive și cu ancadramente inutile. În miezul lucrurilor există însă ceva și pe asta m-am bazat când am luat decizia de publicare.

Iată ce ne-a scris Mihai despre el:

„Mă numesc Mihai Gheonea. Am 21 de ani și sunt student la Facultatea de Litere, UBB, din Cluj-Napoca, specializarea Limbă și literatură, secția Engleză-Norvegiană. Am mai publicat în revista online Noise Poetry. Sunt pasionat de poezie de când mă știu și aș merge chiar atât de departe încât să spun că este un punct central al persoanei mele. Scriu încă din școala generală, însă nu cred că pot considera un start decât clasa a 10-a, când am început să mă exteriorizez mai mult cu poemele mele și să încerc să mai public prin revista liceului. În prezent, este unul din țelurile mele să public un volum fizic de poezii, însă consider că mai am un drum destul de lung până acolo.”

Orizont

sentimentul ăla pe care îl ai
când pleci.
când te decazezi din pensiune
și vezi noptierele goale și cearceafurile
așezate la locul lor.
alb și tăcere.
când te muți din garsonieră, în sfârșit,
și îți împachetezi țoalele.
când pleci de acasă, la facultate
și simți aerul rece de pe defileu.
/ca un genunchi în burtă 
e plecarea uneori/

mereu înainte, mereu în mișcare,
mereu sentimentul ăla.
mereu trebuie să o iei de la capăt,
doar n-ai putea să rămâi mereu în același loc.
/sticle goale, aruncă-le și pleacă/

oare popoarele nomade au reușit cumva
să îmblânzească sentimentul ăla?
să-l transforme în liniște?
ori pentru ei “acasă” și “tristețe” erau sinonime?
de fiecare dată când se mutau,
își mutau doar tristețea?
poate din lacrimile tristeților lor
au prins născare toate pâraiele astea.
poate lacrimile lor s-au uscat pe pământ
și s-au adâncit în crăpăturile astea din drum.

lumea a secat de ghizi si psihopompi
daca perseverezi destul de tare
poți dezlipi liniștea de tăcere
pe drumul pe care merg eu nu mai e
niciun fel de liniște
avem, în schimb, tăcere din abundență 
cu tăcere ne spălăm pe față dimineața
și din tăcere luam câte o guriță când ne e sete
nu avem niciun Tannhäuser să ne cânte 
nu avem decât tausheten.

aplauze, aplauze!
cortina să cadă peste mine ca obuzele!

mă dor toate și sunt obosit
dacă îmi las capul să pice pe spate
poate mă voi face mic
și voi pica printr-una din crăpăturile
din drumul ăsta.

nu pot
drumul înainte e acoperit de un miraj inferior
de la razele de căldură.
am să împrăștii cenușă în urma mea,
în speranța că cei ce vor veni în urmă
nu o vor ignora
și am să plec.
să plec unde?
“acasă” nu mi-e decât un fel pompos
de a spune “tristețe”.

iubirea ca o beție

unii își bagă intenționat
degetele pe gât 
ca să vomite
când beau
ca să își scoată excesul de alcool
din sistem
ca să nu fie mahmuri dimineața pesemne
ori ca să
poată bea mai mult pe moment
nu știu 
eu nu
eu m-am învățat să nu vomit mai deloc
m-am învățat să 
țin totul în mine
nu-mi place să vomit
mai mereu mi-a rămas 
vomă în nări
și e un sentiment foarte neplăcut 
așa ca m-am hotărât să nu mai vomit
deloc
niciodată

somnul după o beție
nu-destul-de-urâtă
3 dimineața
ochii deschiși, plantați în tavan
închiși la loc
6 dimineața
ochii deschiși din nou
on and off
off and on
luciditate deranjantă
ca un neon stricat
pe stradă
universul ca un
redlight district
acaparant
îți taie respirația
te face să te simți
cald
pe dinăuntru
dar nu ai pace
niciodată nu ai pace
în 
căldură 
căldura presupune repetiție 
presupune du-te-vino
presupune să te pierzi
căldură egal repetiție egal moarte

iertați-mă
azi mi-e lene să scriu cum trebuie
și nu mă
refer la
ortografie
iertați-mă
azi mă simt singur și trist și neiubit
și prost
iertați-mă voi
eu m-am iertat pentru
toate dățile în care
am încremenit în stradă
m-am iertat și apoi m-am înjurat
și m-am scuipat și m-am iertat din nou
până și-a pierdut relevanța
și karma m-a izbit oricum
în țeastă
ca un dos de pumnal

cerul e alb și are ceva din
dansul unei katane
într-o furtună de petale de cireș
jubilantă și extatică
e goliciunea omului
postpostmodern

Franj VIII

flashback:
ne furișam prin gară
ne sufocam cu sărutări
mă furișam de acasă
și 25 km nu însemnau nimic
până la tine.
toată zăpada se topea din mintea mea
când vedeam până și-un petec
din pielea ta albă.

fast forward:
un râu înghețat, inutil pentru înec,
frig, frig, frig,
genunchii plini de zăpadă
lacrimi și muci
înghețate pe față

flashback:
adormeam unul cu capul rezemat de celălalt
în tren
topiți de căldură,
obosiți și transpirați
te iubesc,
îmi pare rău, e vina mea,
hai să vorbim,
hai să rezolvăm lucrurile

fast forward:
75 de apeluri nepreluate
umilință rece,
suplicări puerile.
un zid de piatră hotărât,
încurajări de suprafață.
315 km, un cer prăbușit
și un copil prost scormonind prin cioburile lui.

flashback:
cum ar fi să facem o poză din asta
la fel, în fiecare lună
și să facem, poate, un colaj cu ele?
da, ar fi foarte dulce.

fast forward:
auzi, luna asta n-am făcut poza, știi
n-am chef acuma, o facem altă dată
forward:
o sticlă de vin și lacrimi
un laptop din care am vânat
fiecare poză cu noi doi,
ca să o șterg.
5, 8, 16, 24
shift-delete.

flashback:
un pui de lup sălbatic și hapsân
pe-un câmp gol și rece
o mână întinsă.
fast forward:
un lup pe care am reușit să-l dresez,
un câmp liniștit.

flashback:
miopie emoțională
fast forward:
lentile iubirofobe.

flash forward:
blank.

Gara

gara e un loc magic.
e o intersecție de suflete călătoare.
să stai aici, pe un scaun amărât
și ruptăcit, la scuteală de ploaie,
e liniștitor.

ca și cum te-ai fi dezlipit atât de tare de
“acasă” încât ai rămas fără una,
dar fără să te doară sau să regreți.
în gară și după ea,
acasă devine oriunde îți așezi capul.

“acasă” e unde fata aia, de la câteva
scaune depărtare de tine,
dă drumul la stereo hearts pe telefon 
și începe să fredoneze și ea.
unde poți privi ploaia fără să te atingă.

“acasă” e și la clasa a doua. 
e în vagonul ăla, sus,
unde stau grupul ăla de puștani,
probabil de la Arte,
și cântă la chitară.

“acasă” e chiar aici, unde
am pierdut atâtea trenuri.
toți am pierdut câte un tren, la un moment dat.
ne stă în natură, suntem imperfecți.

îmi aduc aminte atât de viu
când am pierdut trenul în care mă aștepta
fata aia care ardea tot ce scria,
spectrul meu cu ochi verzi,
care iubea teii
și care tânjea după Iași.

poate că trenul meu are întârziere,
dar abia aștept să respir, cu suflet curat,
aer de Cluj, din nou.

Plath

Plath era perfectă,
dar perfecțiunea e o imposibilitate,
nu poate dăinui,
dar există în mici fărâme și fâșii
împrăștiate în timp.
Plath era perfectă și
asta se resimte în poeziile ei,
fiecare cuvânt e ales meticulos,
dar se observă că nu se chinuia să facă asta.
Cuvintele curgeau natural pentru ea
și au ceva aparte,
le mesteci într-un anume fel.
Plath era perfectă când
s-a tăiat pe picioare
să vadă dacă are destul curaj să se sinucidă.
Presupune tărie
să te călești voit așa,
să-ți pui singur otravă în cafea dimineața
ca să-ți dezvolți rezistență la ea.
Plath era perfectă,
mă impresionează și mă complexează.
Dar perfecțiunea nu dăinuie.
Crugul se topește și se scurge în jos
până în cortul de circ,
unde toate figurile impresionante
se preschimbă fie în lei, fie în clovni.
Totul e tranzitoriu, iar suicidul 
e o formă supremă de revoltă 
și de autodeterminare. 
În fapt, nu e decât un cangur, 
gata să boxeze oricând și cu oricine, 
purtând în pântec puiul slăbiciunii. 
Un ultim scâncet înăbușit. 
Nu putem judeca nicio situație decât după ce o pătrundem. 
Eu sunt poet, nu moralist
și toate restul sunt doar meditații.

Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.