Azi citim cinci poeme de Mihai Țurcanu. Am văzut mai rar la poeții foarte tineri o obsesie atât de puternică legată de tema morții și o disponibilitate atât de mare de a o aborda fățiș în poeme, fără să alunece spre melodramatic. În textele de față, moartea este aceea care definește și validează viața. Pare că legăturile generaționale, cele sentimentale, și, în sens mai larg, colectivitatea sunt guvernate de prezența (și chiar promisiunea) morții. În mod paradoxal, evocarea ei atât de frecventă, produce un efect de îmblânzire a materialului poetic , un efect de contopire a materiei vii cu cea moartă. Între vii și morții vii diferențele nu mai sunt de poli opuși, pentru că, pare să sugereze grupajul, oricare poate fi purtător al unei fărâme din celălalt.

Ce ne spune despre el: „Nu îmi fac mari speranțe, nu tind spre un debut publicistic timpuriu cu orice preț, având doar 16 ani.“

Cred că poemele de față arată câteva intuiții pentru un poet atât de tânăr, astfel că o încurajare este oportună.

am fost mințiți la biologie
când ni s-a spus
că omul e făcut din
sisteme de organe
celule
omul e făcut din blocuri de beton
de pildă eu am blocul
unde stau bunicii mătușa
și toți ceilalți morți
unde stați voi iubirile
înghesuite orgolioase în kommunălci
doar fericirea e vagaboandă
fiindcă i-au demolat blocul

*

îmi e așa dor de voi
am luat pomelnicul lui țurcanu
și m-am șters de la vii
apoi m-am trecut la morți
dirijez cu irascibilitate requiemul
numai tu mimezi cu buzele rujate
la parastas toată lumea tace
despre morți ori de bine ori deloc
în groapă chicotim cu bunicul

ne dăm ghionturi de nu mai putem
și bârfim existența cu nesațul unor noi-morți
mă sună sfoara de rafie
pun apelul în așteptare

*

cel ce crede că după moarte
va avea parte de liniștea absolută
e un mare
mare profan
în toată repezeala progresului civilizațional
am uitat că pământul
e o mare
mare groapă comună
ocupați
nici nu mai percepem
milioanele de decibeli
emanați de putreziciune
hoituri
fosile
însă El îi aude
și atunci să nu mai fim uimiți
că trebuie să urlăm ca niște
cyberconsumeriști afectați de bursă
încât să-i putem produce lui
Dumnezeu
măcar o țiuitură în ureche

*

mint regulile jocului de cărți
mint cu înverșunarea morții
dama de inimă roșie bate
chiar și patru crai
și nici nu se uită în ochii așilor
cu cât mai des câștigă
cu atât mai mulți copii
îi scapă din brațe;
și totul…

ca un imens castel de cărți

*

sunt pe un teren de joacă
pustiit de Genghis Khan
cu tobogane din cranii
toate hârâie horcăie clănțănesc
scrânciob făcut cu inimi uscate
când îl hâțâni –
scrâșnește din dinți din atriu din ventricul
o cutie de nisip din hoituri
care urlă
printre tractorașe și lopățele
că vor și ele în groapa comună
iar în loc de pietriș –
cenușă
multă cenușă din crematoriu
prefăcută în șoapte
și clădesc castele din cenușă
uite aici e cea a bunicului
pe scări – a mătușii
doar pe a ta am înghițit-o
și acum stau pe scrumul propriu
cred că obții un peisaj ca al lui pollock
când zdruncini globul ăsta de sticlă
în timp ce vă giugiuliți atât de hedonist
hurducându-mi rămășițele

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Ștefania Mihalache, născută în 15.08.1978, la Brașov. Absolventă a Facultății de Litere din Brașov, secția Română-Engleză (2001) și a programului Master of Arts in Gender Studies la Central European University, Budapesta (2002). Poetă, prozatoare. A scris Est-falia (roman), Poemele secretarei (roman), Sisteme de fixare și prindere (poezie), Cronica Akasha (poezie), Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (eseu), Gene dominante (povestiri). A scris și scenarii de televiziune. Trăiește în București.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.