Astăzi citim cinci poeme trimise de Oana Andreea Mocanu. Suntem în fața unui discurs poetic care pare a fi, la prima vedere, o negociere a interiorului cu exteriorul pentru a echilibra ființa aflată pe tărâmul traumei și al doliului. În realitatea poetică echilibrul nu se atinge, iar expresivitatea textelor vine tocmai din această căutare prelungită. Ființa pe care textul o creează pipăie realul cu corpul. Nici rațiunea și nici emoțiile, ca emanații ale minții, nu mai prezintă încredere. În urma rupturii produsă de traumă, realitatea se reînvață de la zero prin știința corpului – singurul care mai este creditat pentru a reface legăturile cu lumea. Pasaje bune de atmosferă rezultă de aici.
Ce ne spune despre ea: „Născută în Galați, în prezent locuiește în București și este profesoară de engleză și franceză. A studiat Managementul Culturii și Patrimoniului la Universitatea Angers din Franța. Poeziile ei au apărut în revista Luceafărul de dimineață, în Tuș Zine 4, în antologia Sper să nu se termine frumosul din lumea asta (proiect semnat Atoma Art Community) și pe platforma Noise Poetry. Citește adesea din creațiile ei la diverse Open-Mic, mai ales la Ăia cu Poezia și GenF. Caută încă un echilibru între a se arăta pe sine prin poezie și a ajunge la ceilalți. Cel mai bine se simte la mare sau la o bere cu oamenii ei dragi”.
în afară
în clasa a treia mi-au zis
că semăn cu fata din cartea de religie
și că, atunci când nu zâmbesc,
par foarte serioasă
asta m-a smuls violent din reveria disociantă
care-mi devenise casă
până atunci eram convinsă
că ce simt eu nu poate fi obiectul de studiu
al exteriorului
drumul spre școală e un labirint de betoane
și tronsoane tăguite cu înjurături
sunt singură mai mereu
știu cum să merg, unde să nu privesc,
când să traversez strada
drumul spre școală e nou anul ăsta
e șapte dimineața, mi-e frică și somn
mă străduiesc să rețin toate subtilitățile traseului
asta îi amuză cumva pe cei mari
pentru care totul e simplu și drept
a trebuit să mă las pe mâna exteriorului
când, uitând drumul de întoarcere,
s-a adeverit cel mai recurent coșmar al meu
a fost o bagatelă pentru ai mei
eram, în definitiv,
o fată atât de serioasă
unghia
unghia asta e mereu orientată în sus
ca o lopată fragilă cu aspirații înalte
visul meu de a merge cu tine
în locuri frumoase, nu musai îndepărtate
balconul nostru mic, ticsit în patru colțuri
micro-cosmosul în două intrări
din Galați micro treișpe
destul pentru lumina dintre frunze
destul pentru noi făcându-ne unghiile
sporovăind despre îndemânare
îmi place precizia ta, zici
e ușor când tai dintr-o singură mișcare, zic
unghia asta cu nasul în vânt
îmi amintește de a ta
am zărit-o printre babele adunate la priveghi
și nu pot nu vreau
să tai ce-a rămas
dintr-o singură și lină mișcare
la purtător
azi m-am plimbat cu tata prin Galați
am mers agale, braț la braț
am intrat în 3 second hand-uri
am mâncat ciorbă de văcuță
la o plimbă-tavă prin Țiglina
el era puțin stresat
că nu ne ajunge mămăliga
eu că mă duc la poliție
și zbiară ăia la mine
și reacționez ca un copil
nu ca femeia matură
deșteaptă și dusă la psihoterapeut
ce sunt
azi a fost ziua mamei
ar fi făcut 63 de ani
până și azi ar fi fost tânără
ochii ei albaștri-gri
când am călcat pragul
second hand-ului nostru preferat
m-am gândit la ultimul pulover
pe care i l-am luat
albăstrui ca oul de prepeliță pe interior
ce mult s-a bucurat
costase unșpe lei
n-a avut când să îl poarte
e ok, mami,
de ziua ta
am fost cu tata la second
dezimaginare
apus în tablou expresionist
galben schelet pentru rochia mea
de zeiță în doliu
visele la care merită să renunți
trupurile care merită să-ți fie casă
m-am văzut pentru prima oară pe interior
și nu sunt sigură că îmi place
ochiul se comportă de parcă
nu îi priește locul în craniu
discurile intervertebrale ar evada către mai moale
vreau să fiu liberă ca o fetiță de cinci ani
cu mama la plimbare în IOR
sărind șotronul în tălpile goale
îmbrăcată în auriu din cap până-n picioare
între a sta și-a fugi:
aștept să decidă
medicii
RMN-ul
terapeutul
mă sleiește efortul de a sta dreaptă
pentru conferințele pe zoom
dezintegrarea corpului mamei
autoconservare
și viitorul speciei
fickle
închid ochii și
suprafața apei se cristalizează
corpul meu se scufundă
cu încrederea unui copil
pe care părinții îl iau în brațe
după fiecare căzătură
la întoarcere, norii sunt
unde mi-i lăsase retina
crestele copacilor cărnoase
în aerul albastru lipsit de greutate
fac inventarul și mă miră
cât de puține sunt statornice în viața mea
mă refer, mai ales, la lucrurile care îmi plac
prietenii și împletiri fericite
momentele când pielea
devine a vântului
și totul are rost ca atunci
când intri murdară în casă
cu exaltarea senină a unei zile de vară
mori de foame și miroase a salată de roșii
cu ceapă, fără ardei
iar luminile din camere sunt
toate galbene
