Numele ei este Bianca-Andreea Trușcă și este studentă la Litere. Are aproape 20 de ani, dar susține că se vede tot în primii ani de liceu. Bianca ne mărturisește că încă mai crede în bunătatea oamenilor, dar simte că doar literatura o salvează. Îi place să vorbească despre ce simte, dar nu despre cine și ce este ea însăși. Caută liniște acolo unde tot ce poate vedea este haos…

Bianca a mai trimis poezii pe [email protected] cu ceva vreme în urmă și nu i-au fost publicate. În cuvintele Biancăi:

Sper să fie vorba de o evoluție.

Este, da, chiar dacă se mai întrevăd ici-colo cîteva dintre neajunsurile poeziei tinere și, poate mai ales, cele ale poeziei informate (dezinformate?) de facultatea de litere. Se prea poate să greșesc, desigur, nu musai prin sublinierea impreciziilor, ci, mai degrabă, prin atribuirea lor formării (deformării) academice.

Sînt deschis la dezbateri. Le invit cu brațele deschise. 😉

Orișicum, fără a merge în detaliu, formulări de tipul „sufletul meu ponosit”, „buzele tale mi-au supt toată mierea din sânge”, ori „greutatea iubirii” frizează clișeul sau, cel puțin, sînt ușor prăfuite și, uneori, explicative, trezind cititorul din jocul sugestiilor pe care, de altfel, Bianca îl stăpînește cu vizibilă grație.

Așa deci, Bianca Trușcă ne propune cinci poezii scrise în cheie confesivă, însă reușește să o facă fără să ne asalteze cu detalii biografice. E o poezie biografică mai curînd la nivelul sugestiei. Aprob și încurajez!

Înainte să ne punem pe lecturat, nu pot decît să îi mulțumesc din inimă Biancăi pentru faptul că a trimis texte noi și, pe măsură ce mai scrie, o invit să ne bucure și pe noi cu minunățiile rezultate. Big up, Bianca!

I.

văd cum oamenii se preling
oriunde e zonă de confort
la metrou, în magazine, cu ochii căutând
scăpare
nu obosesc niciodată
atunci când se gândesc la propria lor persoană
poezia trece dincolo de realitate
și parcă toate visele devin poezie
în luna februarie am descoperit moartea
s-a pus ca un junghi în sufletul meu ponosit
cuvintele se amestecă la mine-n stomac
și urlu de durere
de fiecare dată când îmi ceri să-ți vorbesc

e un drum lung între mine și tânărul mort de tuberculoză
în vizuina mea nu există niciun fel de lumină

II.

m-am apucat să scriu o poezie pe care
tu n-o vei iubi niciodată
n-o vei numi poezie și poate că
nici nu va fi
m-am apucat să scriu ce simt și-am auzit un mieunat de pisică
mă plimb prin jurul tău și îți cer
cu privirea să mă iubești pentru totdeauna
buzele tale mi-au supt toată mierea din sânge
și sângele a rămas acru
în brațele tale sunt mică mică
un fir de păr
din capul meu
îți poartă toată greutatea iubirii
dacă aș încerca să te deconstruiesc, n-aș ajunge nicăieri
din fibră în fibră
bucăți de carne și mii de lacrimi
ce se varsă-n tine
m-aș îneca în ele și n-aș putea să-ți dau un nume
aș roade până la epuizare
dar n-aș putea
și nici n-aș vrea
s-ajung să știu ce e cu tine

III.

camera în care lacrimile s-au lipit de tavan
și urletele de durere au găurit pereții
încă te așteaptă
te așteaptă de douăzeci de ani
și tu tot fugi
te ascunzi în brațele altora
sperând că ceva, cândva, va dura o eternitate
chiar dacă știi că următoarea noapte dispare tot
și îți repeți încontinuu că ești bine
și că ceilalți nu pot înțelege nimic
ai devenit un clișeu
oboseală cronică, atacuri de panică, urăști pe toată lumea
ai început de la tine
nu te poți despărți de trecut
te prinzi de el tot mai tare
și tot ce-ai crezut că-ți va face bine
te va omorî încet

IV.

eram mica și mă plimbam cu tata pe lângă lacul din apropiere
știu asta din poze
bunicul îmi făcea foarte multe poze
oriunde și oricând
a murit mult prea devreme
când e vorba de cei dragi, e întotdeauna prea devreme
sau prea târziu
ce mi-ar fi spus acum, ce sfaturi de bunic cu frică de dumnezeu
mi-ar fi dat?
când tot întunericul din jurul și din interiorul meuâ
mă înghite
încet-încet
așa cum după 2 luni și 18 zile ai dispărut
din viața mea
și bunicul m-a iubit și a iubit-o si pe mama
toate acele zâmbete pe care tu le-ai purtat pentru mine
fericirea pe care ai cunoscut-o de mai multe ori decât mine
cum puteai să vezi frumusețea în toate lucrurile care
îmi provocau repulsie
așa cum moartea îmi provoacă
și te-aș îmbrățisa dacă n-aș fi așa departe
și prietena mea cea mai bună ar fi alături de mine
pe malul mării
unde citeam Ana Maria Sandu la șaișpe ani
și credeam că toți oamenii sunt frumoși
dar te-am iubit pe tine
și toată dragostea pe care am putut să o strâng în mine
de unde am început nu știu

V.

uneori mă simt dedesubtul tuturor lucrurilor
doar o bucată de carne fără speranțe prea mari
îl citesc pe Blecher și mă îngrozesc
de fragilitatea preșcolarului dinăuntrul minții mele
nu vreau nimic de la viață
o sută de ani de-aș trăi,
m-aș chinui continuu cu imaginile adolescentei moarte
într-un accident de mașină
la capătul orașului
la capătul tuturor lucrurilor care îmi mănâncă serotonina
gândul că aș putea rămâne în viață o sută de ani
mă omoară

Patreon - O mie de semne
Author

Soso este scriitor și consultant de marketing în industrii high-tech. A publicat volumul de poezie „apasă” (Editura Cartea Românească, 2010), pentru care a primit premiul de debut în literatură al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 2016 a revenit cu „termeni | condiții” (Casa de Editură Max Blecher). Este coordonatorul Taberei de poezie de la Săvârșin și organizează ateliere blitz de scriere creativă. Trăiește în București, unde moderează „Lit Out Loud, șotron cu autori în viață la Manasia Hub” și, în vremea pandemiei, Soso recită.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.