Iată ce ne-a scris Mihai despre el: „Sunt Mihai Pocol, student în anu` III la Sociologie, FSAS, UBB. Scriu poezie proastă de aruncat la gunoi de când mi-am dat seama că-mi place, de prin 2015. Nu am debutat încă, nici nu am prea multe apariții cu care să mă mândresc, dar pot să înșir aici puținele dăți în care m-am simțit satisfăcut cu ce scriu: în 2018, în primul an de facultate, am urcat pentru prima oară la un open mic în cadrul unui show de spoken word poetry, organizat de Poethree (niște oameni fantastici din Cluj-Napoca), unde am simțit extrem de multă căldură și energie din partea publicului, ceea ce m-a determinat să tot revin la show-uri și să las oamenii să-mi judece poeziile: în 2019 am organizat un mini poetry session împreună cu o prietenă, ajutați și găzduiți de Forum Apulum (un ONG din Alba-Iulia), unde am creat un moment hybrid între poezie și acorduri de chitară. Am și un blog unde public ce scriu, «despre muze» pe WordPress. Port mască (socială).”
Despre poezia asta „proastă, de aruncat la gunoi”, nu pot decât să-l parafrazez din nou pe Mircea Cărtărescu atunci când se referea la Sorin Gherguț: „Ce să mai vorbim, foarte bun, dom’le, foarte bun…”
is not a phase, mom
am un calamar în portofel,
ce dulău șalău
ce-mi pescuiește banii zău,
și cardul meu de credit
se transformase în bon fiscal
ce îl primesc la aprozar
dau 6 6 ș-o iau la goană
ca o iguană,
caleidoscop mă camuflez
pe loc
fac troc de sentimente
cu iubirea nu-i de joacă
a crescut dobânda & te-am pierdut
la păcănele
ascultă! mă!
am o plăcere nestăpânită pentru iele;
ele care?
duduile astea mișto
ce-și etalează corpurile pe torpedo
parcă au respingerile trase la indigo
că niciuna nu mă privește cu interes
mă lasă doar să le adulmec din mers
nici nu știu cum să le descriu, fără să par psihopat
aș pune pariu că zac lângă pat
cu o doză de Clorox puțin distilat,
aș băga mâna-n foc că-s toate în depresie
da` probabil e doar o falsă impresie
au
genul ăla de apucături nonconformiste
anticonsumerism, îmbrăcate-n haine triste
și cu țigări rulate din borsetă
– aruncă țigara și strivește-o-n chiuvetă!
că nu mai pot să te privesc
mă dor pleoapele, îmi vine s-orbesc
când altul: te simte mai bine ca mine
că seamănă cu un actor de filme
îți trimite scrisori cu file-mprăștiate
și colțuri arse pe jumătate,
dar eu mă complac cu existența precară
nu-mi vine să mor, nu vreau să mă doară
aștept să mă nasc a doua oară.
ps: măcar așteaptă să vină poștașul și cu scrisoarea mea
mânca-ți-aș clavicula de pe podea.
Artemis ( I )
mi-e doar frică că mâine va fi prea târziu pentru toate astea
nu mâine, peste două zile
sau peste două luni
o să treacă prea mulți ani
așa,
stingher în cameră,
asurzitor zgomot te simt
cum te îneci și îți revendici dreptul la autosabotare,
nu am control asupra ta,
am nevoie de un voucher de salvare.
în semn de revedere
îți voi lăsa o scrisoare în cutia poștală,
n-am încredere în poștaș
cum n-am încredere nici în mine
n-am încredere că timpul vindecă răni
la juma’ de preț
am încredere doar în scrisul ca jertfă
și-n moartea conștiinței
nu vreau să premeditez o sinucidere
din lipsa dorinței
de aia îți scriu o scrisoare
prin prisma voinței
o scriu și-o pun în cutie de față cu tine,
o scriu și-o ard fără aer prin lipsă de sine.
oricum n-ai de gând s-o citești
că ești prea orbită să mă vezi întreg
nu vrei să mă privești
că ești plictisită și te plictisești
te plictisesc eu mai degrabă
cu propuneri care or să mă doară mai mult pe mine
când îmi vei lăsa biletul de adio,
vorba vine bilet de adio,
îmi faci ghosting
până obosesc să te mai întreb
cu ce am greșit.
block și de la capăt am hotărât de comun acord
mai mult tu!
oricum sunt prea bleg
să te fac să înțelegi
că viața mea e plină de scrisori de adio,
prea mulți pleacă
și prea puțini vin
there’s no escape my dear.
poate dacă mă mai tragi de gulerul de la cămașă
o să mă dezmeticesc
și o să înțeleg,
dar cămașa mea e ruptă
și gulerul la gunoi
there’s no escape my dear
are u sure u wanna join?
viața mea e suferință,
dar cumva tot ești în ea
te învârți bezmetică
te prăbușești pe canapea
mă prăbușesc lângă tine
până uit să te privesc
când de fapt n-am știut vreodată
să învăț să te iubesc.
am fugit prea devreme de
responsabilități
&
n-am fost lângă tine cu adevărat,
stinge-mi țigara în palmă
și las-o lângă pat.
la naiba ce aiurea
că iar m-am îmbătat.
meta()morfoză
când vreau să scriu despre metamorfoza (liliacului)
mă prăbușesc peste tot prin artere
că e prea hardcore suferința
cu care mă înăbușește,
și vreau să nu mă mai simt vinovat
că ți-am aprins țigara-n pat
știu că nu-ți place și nu mă suferi uneori
că îți arunc săruturile printre nori.
oricum tu ești doar în capul meu,
da` cine-mi zice că nu pot să visez muze ce-mi curmă suferința
și-mi invadează locuința:
eu mă descriu ca un haos incontrolabil
care vrea să te simtă printre vene
dar eșuează lamentabil
când tot ce îi oferi e tot ce nu mai vrea
s-a săturat să te scutească să îți ascunzi privirea
– hai vezi-ți de treabă și nu mai încerca
să îți hrănești suferința cu poezia asta proastă
pentru cine dracu scrii? dacă tu nici nu exiști
pentru cine dracu vrei să tot te minți că nu te miști
încoace și încolo să mă faci să îți dau atenție
simți alienarea cum îți străpunge existența,
dar încă mai încerci să înglobezi în tine
spiritul creator care m-a înăbușit pe mine
ps: mi-am uitat țigările la tine pe birou
și puțin din suflet la tine pe tricou.
no hope/until I die
artiștii adevărați sunt captivanți și
captivați în Universuri materiale
lângă imagini ancestrale
despre infinități amețitoare,
un tumult de emoții:
ce le guvernează suferința
și le induce în cap dorința
de autosabotare
manipulări interioare:
ce le confirmă funcționalitatea,
dar le destramă libertatea
de a fi
și a clădi cuvinte vii:
viața în sine e o adunătură de
incertitudini de care ne speriem prea ușor
și ne lăsăm sufletul gol
aruncat în sacul de gunoi de lângă ușă
pe care nu l-am mai aruncat cu săptămânile
cum nici pe mine nu m-am mai aruncat de multă vreme
fiindcă mi-e prea frică de cădere.
mi-e frică că o să mă arunc prea puternic
și o să cad
într-un hău:
mă afund involuntar
și-mi vine rău
dezintegrez inexplicabil
fiecare suferință
mă înec în zgomotul tăcerii
cu poarta sufletului stinsă.
n-am conștiință pură
sunt ghidat de Uni(vers)
predestinat să fiu intrus
într-un pseudo-neocortex:
setat să se autodistrugă
structurat
la fiecare neuron anihilat,
o armă de îndreptat
fiecare suferință
e fix psihoza în conștiință
incontrolabil imuabilă
m-a antrenat
să scriu parafrazat
despre imagini ideale
și declanșări intercostale
de sentimente reprimate
ce îmi țin trecutu-n spate:
și mi-e greu să-l car mereu,
dar e legat de stern,
e greu…
să mă mai mișc împotriva voinței
————————————–
să mă mai mișc împotriva. să mă
mai
mișc! îm
să
mă
mai!
*crumbling on the floor*
*next to a note that says ”I need help” *
