Poșta redacției: două poeme de Alessia Mara Velș

Astăzi citim două poeme semnate de Alessia Mara Velș. Sunt texte cu ton energic, abordând o tematică dintr-o zonă ulcerată a socialului, care justifică urgența și vituperarea. Poezia se poate face oricând portavoce pentru flageluri, cu atât mai mult cu cât folosește mijloacele specifice pentru a atrage atenția către ele. Tânăra autoare pare să simtă și să-și asume textul poetic ca acordaj al socialului, ca poziționare specifică împotriva derapajelor, ca armă. Uneori identitatea (poetică și nu numai) se construiește și așa, cu textul în mână, ținându-l strâns de mâner.

Ce ne spune despre ea: „Numele meu este Alessia Mara Velș, am 19 ani și sunt studentă la Litere. Scriu poezie de când eram mică, poezia a avut mereu pentru mine un scop terapeutic (mă liniștește și mă ajută să accept realitatea). De curând am început să scriu proză și teatru, deocamdată experimentez fără să știu încotro mă îndrept, dar cea mai mare dorință a mea este să pot să scriu proză”.

Eu i-aș recomanda să nu se lase nici de poezie.

Care-i faza cu scriitorii faimoși

Faza cu scriitorii faimoși e că nu știi niciodată unde se termină scriitorul
și unde începe faima. Era să zic foamea. Era să zic pofta.
Bună, eu sunt Alessia, am întins o mână subțire și albă ca o pasăre mică. Aș vrea să-i pot spune pe nume, dar adevărul e că nu știu nici o pasăre mică și albă
care să moară de frig sub o stivă de lemne plouate și negre de la marginea unei fabrici abandonate.
Am făcut un mic ocol, cred că se înțelege cum arăta mâna mea într-a lui.
Cred că am exagerat puțin.
În general îmi place să exagerez.
Ultima dată când l-am văzut asta a și spus: exagerezi!
Ce faci când dai nas în nas cu un scriitor faimos — îți vezi de drum sau întinzi timid o mână
din care s-a scurs tot sângele — cred că asta poate vorbi de la sine despre ce fel de om ești.
Avea și un fiu care a rămas celebru pentru o carte care începea cu “dragă tată…” sau era
titlul cărții, nu mai știu, asta spune multe despre ce fel de om era fiul lui.
Faza cu scriitorii faimoși este că mai devreme sau mai târziu toți copiii lor vor începe o carte cu “dragă tată”. Era să zic o carieră.
Prima dată când l-am văzut mi-a spus că i-ar plăcea “să mă gireze”. Aveam vârsta fiului lui.
Uneori e vorba numai și numai de vârstă.
Aveam vârsta la care un scriitor faimos mă poate gira.
Faza cu scriitorii faimoși e că știu o grămadă de oameni care nu-i pot refuza.
M-a întrebat dacă mi-e foame pentru că el e și un bucătar desăvârșit și casa lui e aproape.
Mereu există încă măcar un lucru la care sunt buni scriitorii faimoși, în afară de a fi scriitori și a fi faimoși, vreau să zic.
N-am înțeles niciodată de ce, când cuiva îi este foame, tot el e cel care întreabă dacă ți-e foame. Era să zic poftă.
Cred că a spus ceva și despre soția lui, ori că murise mai demult, ori că îl părăsise și-l lăsase singur să-și creasca băiatul. Sau stăteau împreună, dar nu-și mai
vorbeau? N-am reținut exact, oricum, părea o situație nasoală. O situație cu adevărat fără ieșire. O situație în care n-ai vrea să fii.
Scriitorii faimoși se află mereu în situații complicate, i-am și spus: ești cu adevărat într-o situație în care n-aș vrea să fiu.
Faza cu scriitorii faimoși e că te girează până-n momentul în care se lovesc de puțină ironie. Sau inteligență, cum i-a spus el. E incredibil câte lucruri pot fi
numite inteligență în ziua de azi.
Cred că îl supărasem cu ceva, pentru că nici băutura aia nu mai intra cum trebuia.
Faza cu scriitorii faimoși e că se supără foarte ușor când nu le iese pasența.
Pasiența, m-a corectat el pe text când a ajuns la versul ăsta într-un cenaclu
virtual. Era să zic visceral. Partea finală e adăugată ulterior.
“Pasiența, m-a corectat el pe text” — am scris asta și apoi i-am dat block.

Ale talent

Bună, eu sunt Alessia. Prietenii îmi spun Ale. Prietenii mei imaginari.

Mi-am pierdut toți prietenii într-un accident și când spun accident
mă refer la ceva la fel de banal și lipsit de dramatism ca trecerea timpului.

Am avut șansa să mă împrietenesc cu oameni adevărați.
Cinșpe cereri de prietenie pe zi, numai bărbați.
Mai o mașină de lux la poza de profil, mai un selfie la sala de forță.
Forță, un cuvânt important.
Apoi inevitabilele abordări: “bună, cf?”, “ești singură sau ai pe cineva?”

Bună, eu sunt Alessia. Nu sunt un scaun din autobuz pe care să-l revendicați
când e liber. Nu sunt un spațiu locativ pe care să-l luați în posesie.
Nu sunt cetatea pe care voi s-o cuceriți.
Nu sunt un mediu bun pentru paraziți periculoși.
N-am mamă sau tată când e vorba despre negocierea unui adevăr atât de simplu:
nu-s prietena voastră. Nu vreau să fiu prietena voastră.

N-am altă casă decât imaginația mea care-mi aprinde pe față o lumină mișcată.
N-am altă casă decât amintirea vechilor mei prieteni pe care n-o să-i mai văd niciodată.
N-am altă casă decât aceste fotografii din care vă zâmbesc îngăduitoare,

dar asta nu înseamnă că vă puteți freca pula de mine după bunul plac.
N-am ce să fac cu voi, îmi cereți prietenia și eu vă șterg definitiv pentru că ăsta e talentul meu. 

Asta e munca mea, să mă trezesc dimineața și să înfrunt Hidra.
Asta e forța mea.