Andreea Badea a mai avut o încercare de a publica pe O Mie de Semne în urmă cu câteva luni bune. Nu i-am dat un răspuns, deși poate ar fi trebuit, chiar dacă acesta nu ar fi fost unul favorabil. În fine, probabil că tot răul a fost până la urmă spre bine, fiindcă Andreea nu s-a lăsat descurajată de tăcerea mea și a perseverat (așa cum vă sfătuiesc pe toți să faceți), progresul ei de la poemele precedente fiind unul semnificativ.
Sigur, mai este mult până departe – mai ales când vine vorba de exprimări nefericite ca „tipicitatea incontestabilă a existenței înseși” sau turbionar adolescentine precum „lanțurile unei interminabile nepăsări” ori „ trenul/ ce accelerează netulburat/ spre neant” (mai sunt și altele, vă las să le descoperiți singuri) – însă cred că Andreea, dacă va menține ritmul, va reuși în scurt timp să ajungă în prim plan.
Iată ce ne-a scris Andreea: „De obicei o dau în bară când vine vorba de prezentare. Prezentarea tipică, precum «Mă numesc Andreea, am 19 ani și sunt studentă la Drept» parcă nu mă mai reprezintă în totalitate, am spus-o de prea multe ori, iar acum îmi doresc să mă prezint, cum să spun, mai autentic. Sunt una dintre acele persoane care trăiește prin și pentru poezie. Mă sperie eșecul. Încerc să trec peste el. Tind să fiu mai romanțioasă și cu capul în nori, poate d-asta nu-mi merge așa bine. M-am decis să-mi încerc norocul și a doua oară. Vorba aia, fie ce o fi.”
(1)
m-am întrebat deseori dacă există până și o mică posibilitate
de a deveni vizibilă în prisma ochilor tăi tulburi,
care nu-mi urmăresc nici măcar mișcările ieșite din comun,
de parcă existența mea ar fi
una și aceeași cu existența celorlalte persoane,
ce se refugiază necontenit, fără doar și poate, în miezul gândurilor tale.
nu am putut să mă resemnez, așa cum fac de fiecare dată, că nu voi fi, poate, niciodată o parte individuală a gândurilor tale,
să nu mai vorbim de sentimente.
am fost și voi fi întotdeauna adepta sentimentalismului,
indiferent de consecințele generate de acest imbold.
de-a lungul parcursului meu universal am fost mereu terifiată de
incapacitatea mea de afirmare în cadrul unei societăți,
riscând astfel să ajung blocată în lanțurile
unei interminabile nepăsări
si, neluând în considerare absurditatea faptului în sine,
să cad în tipicitatea incontestabilă a existenței înseși.
(2)
aici totul
până și spațiul devine din ce în ce mai sufocant,
iar bătăile inimii cresc încontinuu,
dorind parcă să prindă din urmă trenul
ce accelerează netulburat
spre neant.
aici poți să iei totul în mâini,
aici poți să iei tot și să arunci cu el în pereți,
aici poți să-mi iei inima
și s-o dai prin mașina de tocat carne,
eu oricum nu mai am nevoie de ea,
căci ce aș putea face cu un organ lipsit de vitalitate?
aici nu e nevoie să te prefaci că viața e roz,
că te simți bine și că îți merge exact așa cum îți dorești,
știu ce presupune această iluzie obscură
menită să te debusoleze și mai mult
în privința propriei tale existențe.
ți-ai sacrificat fiecare moment din dorința și din entuziasmul de a fi totul perfect, ideal,
uitând că ideea de perfecțiune nu se potrivește
și nu are ce căuta într-o lume
plină de imperfecțiuni,
unde totul se limitează la simplul act de a fi.
aici nu suntem făcuți să ne privim unul pe celălalt
cu regret și cu tristețe că nu ne-am întâlnit
mai devreme, poate într-o viață anterioară.
aici nu e nimic așa cum nu ar trebui să fie,
aici e totul natural și firesc.
Dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
Vrei să-ți fie evaluat manuscrisul? Apreciază astfel munca celui care o face: „Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.”
