Augustin Iacob este încă unul dintre acei adolescenți care scriu la vârsta lor aproape nepermis de matur. Pare că ingenuitatea a fost efasată din memoria colectivă, romantismul ras de pe suprafața pământului, iar expresii precum „cu capul în nori” sunt mai degrabă apanajul celor care și-au petrecut copilăria cel mult prin anii ’80. Nu spun că e un lucru rău ce se întâmplă în poezia „de până la 20 de ani” – care era până deunăzi considerată vârsta tuturor nebuniilor – dimpotrivă, sunt mut de admirație și incapabil să înțeleg de unde vine această viitură implacabilă a noii generații de poeți, cum s-a format și dacă în urma ei va mai rămâne ceva din ceea ce există deja și pare foarte solid.

Iată ce ne-a scris:

„Mă numesc Augustin Iacob, am 18 ani și sunt elev în clasa a XII-a. Tocmai m-am întors dintr-o scurtă vacanță la mare; am avut ocazia să citesc poezie bună, în acompaniamentul valurilor, și, de altfel, să și scriu câte ceva. Am terminat recent ultimul volum al Magdei Cârneci, “Poeme trans”, pe care îl recomand cu mare drag. Actualmente, iau o pauză de la pregătirile pentru admitere și savurez un ceai de lămâie și ghimbir (pe care vă sfătuiesc să nu îl îndulciți vreodată), în acordurile celui mai nou album de la Japanese Breakfast, “Jubilee”.”

materii volatile

m-am resemnat în muzică indie și cutii de carton uitate în ploaie
pentru gândaci asta înseamnă casă locuri umede cu miros de sulf
ce-ți lărgesc circumvoluțiunile
de-ajuns cât să mai aibă loc și amintirea

nimeni nu recunoaște că nu vrem prea multe
coji de semințe aruncate corespunzător (și cam atât?)

la 5 ani plângeam deasupra juliturilor
între timp am cunoscut expectativa dintre ruptul oaselor și empatie
memorii congelate pentru uz extern
ticuri nervoase apropie lumea câțiva centimetri
le vedem galben electric (le citim cu accent pe
sunetele mai greu de pronunțat)
trei ani în plus și vom avea exoschelet de muguri
trei ani și soarele va fi doar un loc umed
cu ploi tactile de mișcări pe scoarța cerebrală

poți găsi toate aparatele dintr-un abator

în interiorul meu
viața își rezumă despletirea elidând coroanele de flori
doar în două locuri mai găsești așa ceva
pe creștetul creației și la finalul ei
nu știu cum funcționează treburile astea
dar dacă voi afla vreodată nu voi fi (un om) împăcat
mă voi fi juxtapus tăcut acestei matrice a frânturilor de vinil
și promisiunilor trădate precis înainte de recoltă
chiar și în iedera unde ascunșii se seceră pe capete
acolo, da
furnicile își cară morții pe ultimul drum
ei se cunosc prea bine
în șirul lor ce depășește mușuroiul însuși
dar eu? eu ce?
m-am învățat cu gustul de celuloid cu substituția
care mă ține cât de cât în chihlimbarul ăsta scenic

Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.