Azi citim două poeme de Bianca Vilichi. De ceva timp am constatat, și nu doar eu, că nu prea se mai scrie poezie de dragoste. Poezia a trecut prin multe, de la duritatea și cotidianismul douămiist la ecopoetry și postironia sau poezia conceptuală din prezent, ca să dau numai câteva exemple de formule imediat contemporane, dar poezie de dragoste nu se prea mai scrie. Și asta, cel mai probabil, pentru că nu se mai știe cum. E greu de acordat sensibilitatea îndrăgostirii cu formulele poeziei care se scrie acum, și este și un salt, un risc. Bianca face acest pas și ne trimite două poeme de dragoste. Așadar, dragostea în zilele noastre, este, cum altfel, fragmentată, atât online cât și offline. Toate căile de percepție sunt activate, la o temperatură precaută, pentru a menține o cale de contact, atunci când regimul iubirii este dominat de no contact rule. Dacă în poezia altor timpuri catastrofele împiedicau iubirea, acum ele par să alunece pe lângă ea, ca niște evenimente de vitrină. Mai puțin dogoritoare și declamativă, mulțumindu-se să fie sau să nu fie „vorbită“, iubirea e, totuși, mai prezentă decât toate cataclismele la un loc. Cum îi stă și bine.

Bianca Vilichi ne trimite un CV literar din care aflăm că este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai cu specializare în Limba și Literatura finlandeză și a unui masterat de Limba și Literatura Română la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu. A participat la mai multe concursuri de poezie („Virgil Bănescu“, „408” etc.).

melon is the sweetest fruit

în climaxul durerii îmi permit să mă gândesc
la tine. nu o spun nimănui, nu te caut pe
facebook, pe instagram, pe whatsapp ești deja
blocat, nu încalc no contact rule. la știrile de la
ora 7 se poate vorbi despre frații italiei – nu e
interzis. se poate vorbi despre meloni și rasismul
ei radical.

ascult atent și știu că nu ți-ar conveni ce
se întâmplă acum. nici mie nu îmi convine, dar în sfârșit
am privilegiul de a-mi reaminti sunetul de plin și de dulce
al celui mai zemos pepene pe care l-am cumpărat cu tine.
nu o spun nimănui, nu te caut, nu încalc no contact rule.
mă gândesc că următoarea mea destinație
pentru vacanță este italia și știu că nu e nimic greșit în asta.
acolo trăiesc unchii mei, verișoarele mele
nu mă gândesc nicio clipă că ne vom reîntâlni.

acum, în mintea mea, dorm sub un pod pe o cutie
de carton în timpul celei mai răcoroase ierni
din ultimii 100 de ani. sunt multe, sunt oricum,
sunt oriunde, dar nu cu tine. nu mai vreau să aud
nimic din ce faci, din ce gândești. nu mai vreau
să postez nimic pentru tine.

în schimb putem comunica telepatic despre cursurile
de teoria literaturii. cu siguranță la final mi-ai putea asocia tacit
gândurile despre relații cu unul dintre ele. este exact cum
zice žižek – lumina de la capătul tunelului este cel mai probabil

farul unui alt tren care se apropie de noi din direcția
opusă.

violența primei iubiri mă sperie.

Taksim

Istanbul: six dead, dozens wounded in turkey explosion
era aceeași stradă pe care ne-am plimbat de mână cu o vară-n urmă.
Inimile noastre zvâcneau din cochilii dure gata să acopere sunetul
sirenelor și fiecare imagine violentă era acoperită
de o alta și mai izbitoare a iubirii noastre pe care am astupat-o machiavelic
în beyoğlu. aici nu îmi era frică de nimic. nu îmi era frică de posibilitatea
să am cancer, de accidente rutiere, de sănătatea fragilă a bunicilor mei,
de întârzierea trenurilor, de nebunii străzii, de prăbușirea unui avion,
de atacuri teoriste sau de cutremure. poate îmi era puțin frică de tine.
aici războiul se oprea – pauză – la fel de ușor ca orice piesă de pe
spotify și puteam să îi realizez importanța. războiul e important
pentru că nu te mai pot vedea lângă mine. cutremurul e important
pentru că în nopțile dogoritoare avem o scuză să ne ținem strâns în brațe.
acum afară e poliția, pe strada ömer hayyam fără să înțeleg
ce se întâmplă. poate e vorba de o bătaie, poate de o beție gălăgioasă,
poate de o crimă. acum înainte să urc în avion nu mai vorbim – intru pe google
și citesc statistici. e în regulă, sunt mult mai puține accidente aviatice decât rutiere.
mă calmez. ne certăm pe the 500 greatest albums of all time:
cum să fie beatles cu albumul ăla în top? e complex, mi-ai zis. nu contează, am zis.
ce e complex parcă nu sună atât de bine. când o să mai scoată MGMT un album
atât de magnetic ca oracular spectacular? ajungem la concluzia că niciodată.
suntem de fiecare dată la un pas de moarte și nu realizez. încă există război,
posibilitatea unui mare cutremur, proteste violente, dar ele nu mai au niciun sens.
mi-e frică, vreau să le opresc, nu pot să le opresc, trăiesc cu anxietate și sper absurd
că într-o zi voi reveni la tine.

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Ștefania Mihalache, născută în 15.08.1978, la Brașov. Absolventă a Facultății de Litere din Brașov, secția Română-Engleză (2001) și a programului Master of Arts in Gender Studies la Central European University, Budapesta (2002). Poetă, prozatoare. A scris Est-falia (roman), Poemele secretarei (roman), Sisteme de fixare și prindere (poezie), Cronica Akasha (poezie), Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (eseu), Gene dominante (povestiri). A scris și scenarii de televiziune. Trăiește în București.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.