Casandra Holotescu nu scrie o poezie conectată la ultimele mode și modele literare. Pare uitată într-un trecut difuz, cu trena de manierisme măturând cu nepăsare stiluri mai vechi sau mai noi. Totuși, abordează într-un mod ușor melancolizant teme foarte actuale, drame care se întâmplă practic lângă noi, deși spațiul care ne desparte de tragedia afgană ar spune contrariul. În primul text aș renunța fără să clipesc la strofa introductivă și aș comprima discursul, parcă prea lax pentru seriozitatea temei abordate. Ca să fiu sincer, al doilea text a înclinat balanța în favoarea publicării, fiindcă mesajul are o directețe care lipsește precedentului poem. Aștept reveniri, confirmări etc.

Iată ce ne-a scris Casandra: „Mă numesc Casandra Holotescu, sunt născută în 1984, locuiesc și lucrez în Timișoara. Activitatea mea literară a fost relativ sporadică, în 2001 am publicat un volum de versuri, «Descompunerea picăturii», iar ulterior am mai avut apariții răzlețe prin reviste, fără prea multă consecvență.”

***

e un lux să porți piele lăcuită înseamnă că 
nu trebuie să te târăști prin noroaie să alergi nu trebuie
să-ți strângi picioarele sub tine să te chircești să te înghesui
să te cațeri
e un lux în sensul adânc etimologic al cuvântului 
cel de lumină
plutești
în lumină într-un mediu cald și uscat reflexia căruia nu
ai să încerci vreodată s-o uiți

mă plimb doar pe alee mi-am zis sorbind din cafea soarele
se spărgea auriu deasupra râului

pe una din bănci dormea un băiat afgan cu un ghiozdan lângă el
era aici și ieri dormea tot așa în șezut l-am recunoscut după ghiozdan
trebuie să fi fost o călătorie lungă avea poate șaișpe ani sigur nu douăzeci
dormea ca și cum i s-ar fi scurs toată viața din corp ca și cum s-ar fi oprit timpul
aproape nu respira sau respira insesizabil și totuși au trecut o noapte o zi 
și-a schimbat bluza avea acum una albă cu glugă foarte foarte curată 
detaliul m-a înduioșat într-atât că mai târziu am simțit un gust sărat 
odată cu gustul de cafea 
și nici acum nu înțeleg prea bine de ce

cred că pentru câteva secunde am vrut să-l întreb dacă e totul ok apoi mi-am dat seama
că eu nu mi-am așteptat niciodată călăuza sau dacă da
era eventual o călăuză metaforică și foarte probabil
un om bun
dar să te oprești din saltul în neant să plutești câteva ore ca o pulbere în suspensie
înainte să pornești mai departe
se face negru și frig iar simțurile se închid din afară înăuntru ca o platoșă

am mers mai departe mult mult până s-au terminat și splaiul și podurile și aleea 
la întoarcere banca era goală ai grijă de tine ce să zic

pentru că se întuneca și nu trebuia să ajung niciunde
m-am dus la piață florăreasa mea preferată mi-a făcut un buchet mare cu strelitzia
care se mai numește și pasărea paradisului a mai pus iriși ramuri de finic
e chiar frumos arată cumva ca un apus dar
nu prea ajută  

***

în Kabul reclamele cu femei strălucitor de frumoase sunt acoperite cu var
ca să nu facă vreo nedreptate întunericului ce va să vină și 
poate mai subțire decât stratul acela alb de frică și uitare e 
pojghița civilizației peste carnea noastră de mamifer înspăimântat dând
ca întotdeauna din colț în colț 
atât de subțire încât e de ajuns un experiment
de laborator și un set simplu de comenzi ca să ne administrăm unul altuia șocuri
electrice fără nicio urmă de întrebare sau ca acum
o tragedie televizată 
ca să ne chircim în lumea noastră cu aer climatizat și latte machiato 
orbirea voluntară cu care nu prindem mâna aproapelui zgomotul bulelor compacte
lovindu-se frenetic una de alta

în Kabul fete cu văluri albe încă se trezeau luni dimineața
ziua de după ca și cum n-ar fi fost abandonate deja de elicele elicopterelor
și de avioane și de bărbații cu arme noi-nouțe și de cei
care scriau discursuri și de cei care le rosteau
și de cei care le tipăreau și le băteau în cuie pe la colțuri
nu a mai rămas mare lucru de bătut în cuie pe la colțuri una-două
inimi și toate speranțele care nu s-au făcut încă praf

dacă stai puțin să cugeți a venit
de atâtea ori sfârșitul lumii că întreaga noțiune de apocalipsă nu mai 
are niciun sens a obosit într-atât că mai poate fi doar
un nume de cocktail picant
rostogolind aburi lăptoși de gheață carbonică

seceta șocul ieșirea alunecând dincolo de linia orizontului
timpul dilatat suferința celuilalt ca o minge rece
trecând prin mână

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.