Astăzi citim două poeme de Gabriel Dorobanțu. Așa cum singur spune, testează în aceste texte direcția desprinderii de familie. Desigur, desprinderea de familie este întotdeauna și desprinderea de o epocă istorică. Iar epoca la care face referire primul poem este cea a dictaturii, care se estompează încet-încet în malaxorul generațiilor. Poezia face bine că o readuce în planul conștientului pe calea senzațiilor. Traumele generaționale pot fi deopotrivă istorice, dar și personale, pentru că, ne arată primul poem, istoria este personală. În al doilea poem mai apar uneori și epitete riscate – „borne kilometrice răstite“– dar reușește raportul între grav și banal care ar putea orienta și un ultim vers pe direcția aceasta.
Ce ne spune despre el: „Scriu poezie atunci când mă obligă să o elimin din corp pe hârtie/ word documents“.
rage of unknown
în ultima vreme m-a prins o obsesia acută,
am revăzut prăbușirea turnurilor
am văzut reacțiile de la noi,
am revăzut și 1989 prin casete VHS
de fiecare dată mă zgâlțâie
un cutremur cu un epicentru neidentificat
și ajung mereu la clipurile cu Nicu cel mic și văd
cum se apucă de partea stângă cum îi lăcrimează ochii
cum e aproape leșinat
cum tot ce au făcut ai lui i s-a spart în cap
ca o revoluție
cum tot ce au făcut ai noștri
ni se răsfrânge în scheletele negre de crengi, scheletele negre de membre
se preling de pe frunțile lor
și cad greu ca o sinagogă peste celelalte dărâmături
se transpun în micile cadavre dar cine poate fi învinovățit
ei se întorc spre cei în vârstă
iar cei în vârstă dau din cap
au pierderi de memorie
și ei se întorc spre perete
dar nu e nimeni acolo,
poate câteodată zidul se subțiază
în timp ce li se usucă carnea pe os
mă uitam la Nicu mic și uscățiv și la faptul că toți au observat rana din partea stângă
oare cineva era atent la close-up-urile pe ochii lui
cum mestec guma
În ultima vreme am observat că sfidez lumea ca tine,
mestecând gumă, lărgindu-mi nările, galopând printre corpuri străine
ca într-un vis pe care l-am preluat de la tine
mestec gumă fără să îmi dau seama că distanțele tot mai mari
marcate de borne kilometrice răstite
se micșorează prin liniștea de după ce
prima gumă aduce cu sine un set de gesturi:
nervii cautându-și liniștea în apăsarea dinților,
aerul tras în piept,
ochii identici care sclipesc cu scârbă după aceleași principii
tu închizi ochii,
eu visez un cuplu care urmează să divorțeze:
femeia îi spune mereu bărbatului
că în vis fericirea e o caricatură eșuată
