Astăzi citim două poeme despre singurătate semnate de Ioan Rusu. Mi-a plăcut felul în care sentimentul se transformă aici în senzație și înlănțuiește apoi deopotrivă, în aceeași ecuație, spații aride, cosmice, inanimate cu spații infuzate de omenescul cel mai fragil.
Ce ne spune despre el: „Numele meu este Rusu Ioan Matei, m-am născut în Iași, sunt elev în clasa a 11-a la Colegiul Național ” Emil Racoviță ” , profil mate-info. Am publicat articole politice, eseuri, opinii, poezii în reviste precum: Convorbiri Literare, Conservatorul, Facerea, Proezia, Noise Poetry etc.”
nu am învățat decât să plâng când stau sprijinit
pe umerii tai îmi acopăr ochii cu mâinile și
printre degete intră puțină lumină mamă mai
fă tu un ocean de iubire pentru noi am obosit
din seara magică cu lampioane și luminițe
când amândoi eram fragili ca două tulpini de
păpădie suflate de vânt zilele noastre sunt
departe așteaptă ceva de la tine
poate sau de la mine tu ai îmbătrânit eu am
rămas la fel de singur
sunt atât de singur încât am descoperit
meteoritul k12 steaua polară lumini
necunoscute specii pe cale de dispariție
nume scrise în cosmos cu praf cu materie
întunecată
sunt stele îndepărtate utilaje peisaje din
austria cu multe oi îmi e dor de plajele
albastre de luminițele din benzinăriile uitate la
marginea lumii îmi e dor de
tine și îmi e greu să spun
