Azi citim două poeme semnate de Ioana Văcariu. Textele m-au făcut să mă gândesc că, dacă poeții tineri scriu într-o epocă a tuturor post-urilor (postadevăr, postreprezentare etc.) atunci este posibil ca ei să intuiască și să-și asume să scrie despre o postfamilie sau să aibă intuiția că, astăzi, despre istoria familială poți să scrii ca despre o postamintire. Adică o amintire care este deopotrivă incursiune în trecut și proiecție într-un viitor al amintirii, căci numai așa se poate da seamă despre legăturile transgeneraționale, despre un conținut al cărui punct zero nu poate fi niciodată identificat, căci el este alcătuit din proiecții ce provin simultan de la ambele capete ale spectrului, de la mamă – la un capăt și de la fiică la capătul celălalt. Iar dacă „termenul de expirare“ (al relației, al generațiilor) este prematur sau inevitabil, tot merită să i se așeze în față, drept scut, cele mai puternice proiecții.
Ce ne spune despre ea: „Am 23 de ani și am studiat informatică la Universitatea de Vest din Timișoara. Scriu poezii de când am învățat fizic să scriu, însă m-am apucat mai serios de scris anul acesta, de când am devenit membră a cenaclului Comuna 30.Poeții din jurul meu mă inspiră să scriu la rândul meu și îmi doresc ca aceasta să fie amprenta pe care o lasă și poezia mea“.
***
în piața unirii
pe iarba plânsă de zei antracit
o fetiță își ia avânt
haide, mama, arată-mi cum faci roata!
mama așteaptă.
în dreapta
cu nări cioplite-n piatră
sfânta treime își ține respirația
fetița încremenește.
nu vreau, mama, îmi e frică
o să fac roata când ajungem
norii se dezumflă
vreau să fac roata doar în sânandrei
era într-adevăr puțin mai simplu în lume
când crenguțele înfipte în zăpadă
erau copaci
uite mama
sunt mare acum
de-o vreme nu mai plâng
când mă înțeapă urzicile
deși așa mă doare
nu mi-e frică de întuneric
deși se întâmplă așa de multe în lume
peste câțiva ani o să fiu și eu elegantă
înarmată ca o femme fatale
cu rujuri în toate nuanțele pământului
cu pantofi shuriken
voi străpunge mochete în birouri
de pe umeri
o să-mi curgă genți mărunte
cu care poți să-ți plesnești soțul ca-n filme
dacă nu-ți este fidel
în fiecare vară
carnetul de note cel roz
se pierdea pentru totdeauna
credeam cu tărie
că tot ce vindem va fi vopsit în galben
că doar așa s-a întâmplat
cu dacia bunicului
nu știu ce să mai cred acum
nu știu dacă fântâna din curte
mai este groapa marianelor
nu a mai folosit-o nimeni de mult
nu știu dacă sunt totuși elegantă
când tricouri largi de tată discromat
își văd de viață în locul meu
uneori mă trezesc cu fața spre ele
o grădină în care îți cad frunzele
și uneori unghiile
salcâmul în toate culorile
care își întinde crengile peste lume
și ne ia pe toți în brațe
ca un iisus hristos mut între copii
tricoul alb pe care îl umpli de sânge
când îți spargi dinții
mereu câini pe nume patrocle
mereu zgomot
o familie bulgărească cu prea mulți rinichi
mereu acolo
uite mama
sunt mare cu adevărat acum
de-o vreme nu mai plâng
când spăl vase și împăturesc rufe
deși așa mă doare
dimineața în cești de cafea nu respir
căci se întâmplă așa de multe în lume
cu creștetul vopsit în galben te rog
du-mă doamne în sânandrei
căci mi-e așa de dor
să fac roata
două pahare în geantă și mai târziu grimasă
junglă urbană
și în mijloc milostenie
ce frumos își caută omul pacea în cer
când construiește altare cât mai înalte
poate poate ne-o vedea și pe noi
cineva de sus
de câteva ori pe an
ca să fie totuși echilibru în lume
peste drum
mortal combat pe-o shaorma
în față la pan rusovan
mâini mărunte mâini murdare
te așteptam
stăteam pe o bancă și
desenam un copac
din cealaltă parte a pieței
când a dispărut din fața mea
i-am inventat alte crengi
am pus frunze evantai
în jurul feței
din ochi îți cad cărăbuși
o dată la șapte ani
eu îi întorc cu blândețe
îi ascund în iarbă
și îi fac din nou orfani
pe sub sprâncene ridicate
trece tramvaiul 6
de fiecare dată când spun
o glumă bună
mulțumesc că
vii mereu cu șapca în cap
când din păr o să-ți cadă mere
atunci o să mă lovesc de realitate
până atunci
bănci cu degete de lemn
praf de pușcă
ne adună
în geanta mea două pahare
în buzunarul tău trei mâini
ce unghii faine ai
știi, dacă nu le am mereu făcute mi le rup până în carne
nu mă pot opri până nu văd ce e dedesubt doar știi că
frica se descompune în frici mai mici
și caută să ne încapă sub unghii
și în buzunare și
se face mică mică
să n-o vedem dar să fie mereu acolo și
mulțumesc frumos
mă bucur că-ți plac
în geanta mea cresc
unghii buzunare și două pahare
hai s-o luăm acum la dreapta
și să-ți povestesc
cum mi le fac data viitoare
tu crezi în dumnezeu iar eu
în shaorma cu de toate
dar mai presus de orice cred cu tărie
că toată furia de pe lume
e un copil
ce vrea să meargă acasă
e 2-0 la pauză printre câini roșii
cu lacrimi fotbalistice te rog iartă-mă
că n-o să fiu nimic mai mult de
două pahare în geantă
și mai târziu grimasă
mama obișnuia să ne cânte
somnoroase păsărele
în fiecare seară
încercam din toată ființa să adorm
cu vocea ei în urechi
vinovăția că nu reușeam
să adorm în 4 strofe pătează
amintirea mamei
care cântă
mama își lasă capacele de plastic
să cadă
în palmele mele
proaspăt scoase din cuptor
este rândul meu să îi cânt
despre termenele de expirare de pe etichete
îi explic că ele sunt mai degrabă
exerciții premature
ale dezamăgirii
din tâmplele ei obosite cresc încet hambare
și-n fiecare dintre ele
bunica mulge vaca
la lumina lumânării
aici e loc pentru trei copii înveliți
în pături țepoase
și două mame
care zâmbesc pe rând
cu aceeași gură
jetul de lapte lovește ritmic
interiorul metalic al găleții
în spate încăperea cu fân
unde plăcintele bunicii se împart
uneori cu câinii
în dreapta tocul fără ușă amintește
că există încă exteriorul
deși nu ne lipsește nimic aici
pe pragul îngust de lemn
eu și mama avem aceeași vârstă
și mâinile noastre nou-născute
își rup unghiile până în carne
în șura înghițită de noapte
ticul nervos dăruit din mamă în fiică
e singura durere de pe lume
mama încearcă din toată ființa să
adoarmă în 55 de strofe
unghiile mele
cresc tot mai mult străpung acoperișul șurii
și cresc și cresc și apucă
prima mânecă dumnezeiască
ce le iese în cale și întreb de ce
de ce ați lăsat să intre durerea și aici
rex s-a dus primul
apoi plăcintele și supa galbenă
mâinile tot mai scobite ale bunicii
n-au să mai mulgă vaca niciodată
noi nu mai avem aceeași vârstă
mama dar îți promit că
nu sunt toate duse
noaptea își chircește la piept
genunchii și-n pântecul ei
mama încă nu doarme
plămânii ei inspiră tot laptele
laptele expiră de dimineață
sper să mă crezi când îți cânt
cu dinți de plastic mama
că termenele de expirare
sunt doar exerciții
premature
ale neputinței
