Ioana Arcana ne-a „inoportunat” cu două poezii și ne-a spus următoarele „N-am mai publicat așa ceva de mai bine de zece ani, când eram în liceu, iar de scris m-am reapucat timid în urmă cu vreo doi. În rest, citesc și predau literatură”.

Am scotocit un pic pe facebook și am aflat că Ioana este teaching assistant la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și că trăiește, firește, tot în Iași.

***

                                                               pentru Ligia (in memoriam)

Nici nu vreau nici nu pot nici nu știu
să scriu un jurnal despre toooate poetele
care s-au tuns 
scurt
sau cu frumoasă chelie
și-au făcut cu părul placa
și-au ondulat pletele
și-au lăsat părul drept și gras
sau l-au spălat, să miroasă a buruieni și glycol
semețe și dulci 
coapte
ca urzica cu floarea ei mov
și-au arătat șira spinării în blugi cu talie joasă
și-au agățat privirile băieților de buric
și mâinile lor de bata blugilor
(ei, recunoscători, le-au mângâiat sânii pe sub tricou) 
și-au făcut vânt cu foile de la curs când aerul e cald și-ți picură subsoara
și-au mângâiat tandru părul de pe picioare
de la subraț și dintre coapse
în dimineața de sub cearșafuri
au smuls
rădăcini de tot soiul
distilând poțiuni parfumate pe trup

fiecare por, o aură,
fiecare fir de păr, un sărut 
au încercat să doarmă
s-au prefăcut că nu văd aprinzându-se
ecranul telefonului
(dragoste în era digitală)
au strivit câțiva fluturi dănțuind 
rearanjând microbii
cam de vreo două ori pe an
sau o dată la fiecare doi ani
sau în fiecare zi, chiar la curs

n-am timp, nu vreau și nu pot
nu e suficientă hârtie
NU SUNT suficiente majuscule
coșuri de cumpărături, mari și mici
sticluțe cu ojă
Cărturești
chiuvete, preșuri, faianță
molecule de praf
pachete de pufuleți
cutii de tampoane
mărțișoare
piețe ale unirii
clame de păr
parcuri
bețigașe de urechi
ploi
și urme de ruj

nu se poate spune
despre frumoasele
ce și-au făcut vânt 
vara de pe un bloc
au tăiat aerul cu suflarea
dar el s-a lipit la loc
recompunându-se altfel
semănând cicatrici în univers

eu nu pot
tu deșartă-ți licoarea
și scrie

***

pieptul nu e o poartă părăsită
scorojită de soare
în care să bați beat clampă cu pumnii și cu picioarele
duminica la amiază 
când oamenii se odihnesc
trezind  tot satul vecinii și câinii
înjurând 
de anafură grijanie sfinți hristoși morți 
afurisind preotul 
porcăind preoteasa
pizmuind pe toți mai răsăriți ca tine
care au măcar o cămașă curată în zi de sărbătoare
ars de țuica ieftină de la birt
(o mică rearanjare atomică și-i Poloniu)
opărit de dor
urli să-ți deschidă odată Vera, curva satului
icoană pentru tine
spurcăciune pentru alții
spintecătoare de creieri și piepturi
cum ești tu cum e alcoolul
biserica ta în chip de femeie
singurul templu în care te-afunzi duminica
urli până răgușești
cu creierii rupți
spart în mufă 
până te scurgi în praf
obosit 
și horcăi 
oare mai ești om
oare mai trăiești

pieptul nu e o poartă de care să-ți strivești pumnii
chiar și casa abandonată a străbunicilor
încă mai folosește 
la ceva la amiază
(când tu urli în fața casei goale a Verei
care e plecată în Deltă
la bărbată-su pe care-l iubește
el e un dubios care-a făcut închisoare
o mai și bate din când în când
dar nu contează
ei îi plac mușchii, oasele, degetele și tatuajele lui, îl iubește)
adăpostește de căldură
rugi încoronate cu glas
se știe, chirpiciul ține răcoare vara 
și cald iarna

tu acum când te arde
ai vrea să te duci direct în pământ 
să țistuiești lung
vertical
și să te evapori
în loc să ții piept căldurii 
alcoolului 
să fii
un duh care șuieră prin ogorul crăpat
care fuge pe lângă rădăcina ierbii 

pentru fiecare bătaie în lemn 
o bătaie în carne, una în cer
o toacă imprimă amiezii
un scris invizibil 
și cineva acolo sus desfășoară fără grabă pergamentul 
citește din semne
dă din cap că a înțeles
și nu spune nimic

sunt șapte ciocănituri în afară 
și șapte-înăuntru
un cod morse
între palmele tale crăpate murdare
de rugină și praf
și absente degete albe de cealaltă parte
care mângâie  învelișul neted al porții
ai vrea să te mângâie și pe tine pe dinăuntru
Vero, deschide, fă
fie-ți milă 
ești tu curvă dar ai suflet mare
dar curu’ cum ți-e
aoleo, vieața mea

bărbatul cu pielea arsă de soare 
își apasă buzele de lacătul strâmb
ruginit
sărută vopseaua sărată a porții
soarele-i cât vițelul gata să pocnească în burtă  
te-nghite 
ce-ai să te faci
dependent de  
porți închise și mute

câinii s-au potolit 
și-a venit un nor negru care te mai deșteaptă 
nu-ți mai strivi pumnii
pieptul nu e o poartă
urlă
vomită
dormi
uită
civilizează-te naibii 
fă-ți o cheie

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.