Gabriela Spînu este încă una dintre aparițiile surprinzătoare de la „Poșta redacției”. Are doar 18 ani și este din Ciuciulea, Bălți, Republica Moldova. Este elevă la un liceu din România. Ne-a mai spus despre ea următoarele:

„De mică citesc, iar acum câțiva ani m-am apucat și de scris, însă abia anul acesta am început să acord mai multă atenție acestei activități.”

Eu zic că avem multe motive să o urmărim pe această tânără poetă din Basarabia, fiindcă argumente există. Iată-le:

***

Mi-e frică să nu fiu umilită,
s-ajung o speță discutabilă
în piețe rotunde fără asfalt.

Mi-ar plăcea să trăiesc într-o altă lume
unde aș putea să mă cațăr pe fire
electrice
exact ca ciorile
(белая воронa)
și să nu-mi pese dacă voi cădea sau
dacă o piatră mă va da jos.

Oricum,
ce altceva am a face decât să-mi leg picioarele
de alte picioare
care se leagă și ele de alte picioare,
lăsându-mi împiedicarea liberă.

***

Umblu-n labirint
desculț.
Câteva case cu câteva rânduri de geamuri,
împărțind lumea în două.
Pe-o pantă abruptă
îmi verific marginile trupului
și constat că demult nu le mai am,
iar mijlocul s-a împrăștiat nu știu pe unde.
Prin camere uitate
încerc să-mi adun gleznele
să le leg cumva
sau să le pun într-o pungă
ca să nu le mai pierd.
Umblu-n labirint,
inima necredinței lucește undeva
prin tufișuri.
Credeam c-o am la mine,
dar m-am înșelat
din nou.

***

Ferestre ascunse în cuburi mici,
lăsate peste noapte,
acopereau gurile roșii
(din cauza dinților lacomi)
și particulele de praf,
aruncate printre perdele.

Îmi lansam ochii spre tavan
și spre marea neîncetare a îndoielilor.
Mă rugam să rămân la fel
și să-mi las unghiile să crească
măcar o dată
(să văd cum e să ai esofagul zgâriat).

Mă lăsam dreaptă pe scaun,
ferindu-mi ochii de ceea ce se numește nepăsare.
Lansam săgeți
în speranța că într-o zi vor ajunge în spațiu
și vor găuri o altă burtă.

Într-un cub mic
cu trei geamuri sparte
și patru pereți scorojiți
(al cincilea eram eu),
îmi înghețam mâinile fâșâitoare
și le rugam să mai păstreze
tremurături și pentru altă dată.

***

Absurditatea războiului

Îmi vorbești despre absurditatea războiului
și despre eșecul iremediabil al umanității.
Îți pierzi lingurița,
dar tu nu te pierzi
și îți amesteci cafeaua cu-o coadă de măr.
Îți leg tăcerea,
te împing spre tăcere
și spre marile descoperiri geografice.
Cu un clinchet îți lovești palmele
una de alta.
Praf de cretă cade din ele
(poate într-o altă viață ai fost profesor).
Pierzi din vedere și vremea
și toate legile fizicii.
„Oamenii erau altfel înainte”
îmi spui
și arunci coada de măr cât mai departe.

***

La ieșire m-așteaptă un paznic
scuturat de frig și de reumatism.
Îmi mișc degetele,
îmi întind mâna,
nu ascult
înjunghii spatele unui elefant
pe care abia m-am cățărat,
(trebuie)
întind mâna,
mă scufund în ceața
care-mi colorează tâmplele albite de var.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.