Mihai Velicu (student la Automatică și Calculatoare, 23 de ani) a mai publicat anul trecut la „Poșta redacției” și ne spunea atunci că a finalizat o carte de poeme. N-am mai aflat nimic între timp de soarta acestui posibil volum și sper că nu a fost o reacție retractilă în urma sfatului pe care i l-am dat atunci, anume că ar trebui să mai lucreze pe texte. Că sfatul meu a fost unul corect o demonstrează nu puținele disfuncționalități din poemele pe care Mihai mi le-a trimis recent și din care am făcut, după ceva ezitări, o selecție.
Nu înțeleg de ce toată lumea vrea să șocheze cu termeni rebarbativi precum „acru”, „borșeală”, „împuțit”, „veneric” sau să impresioneze cu expresii pretențios-edulcorante ca „scorțișoara tegumentelor usturătoare”, „vanilia suspinărilor albastre”, „ochiul unei stele cuibărite”, „îngerii se prelingeau din inimi” ori versuri incerte gramatical în genul „tu care nu mai știe ce să-ți facă să te bea odată înapoi de pe fund”.
De ce nu alegeți mijloace directe, la îndemână, care pot schița mult mai eficient și convingător designul unei stări sufletești sau modul în care aceasta se reflectă în gândurile celui care scrie? Emoția poate fi transmisă mult mai simplu renunțând la prăfuieli baroce și prețiozități de amvon. Eu așa cred, însă atenție, nu întotdeauna ce e simplu e și ușor. Probabil că e foarte greu de realizat, de aceea mulți tineri poeți cad în capcana factice a metaforizărilor rizibile.
În rest, iată ce ne spune Mihai: „Gândindu-mă că poeziilor, chiar dacă mai vechi, le-ar sta mai bine citite decât abandonate în PDF-uri, am alcătuit acest nou grupaj care sper să vi se pară interesant, și eventual agreabil. Nu mi-e clar modul în care ar trebui să mă raportez la poeme din perspectiva calității lor, ori dacă valoarea acestora s-a modificat de la apariția precedentă, însă trag nădejdea că nu sunt chiar dezamăgitoare, ci din contră.”
Nu sunt dezamăgitoare, însă pe undeva bate vântul rece al regresului (ca să folosesc și eu o exprimare pretențioasă). Dar nu e un capăt de țară, aici e un atelier și aștept oricând un (posibil) progres.
fisură în barajul anamnezic
te-am cântat la clapa mică și neagră a unui pian urban ajunsesem să te schițez numai de pe marginea căzii te prindeam în unghiuri și în linii te furișam în rănile cusute cu părul tău nopțile se încheiau pe jos
îngerii se prelingeau din inimi
cicatricile ne sugrumau de peste tot
mi-e dor să mă odihnesc în praful tău și în scorțișoara tegumentelor usturătoare dă-mi alinturi să presar din nou
pe vanilia suspinărilor albastre ca mai apoi într-un târziu gustând
să ajung să realizez că poate
principiile suple sunt cele care ne-au adus împreună
la întâlnirea futuristă de sub neagra lună
unde ne-am îmbătat cu fantoma lui Chopin și ne-am răsuflat într-o pată de vin pe ochiul unei stele cuibărite dincolo
de cerul vid
în cutia de carton din dulap
coapsele de marmură spartă
stupul de scrisori sintetice
frisoanele pe balustradele din spital
arborii de catifea din beci
plimbările cu mașina din toiul nopții
felinarele care își dădeau jos chiloții
mersul pe șinele de tren
sărutul cu impact tranchilizant
povestea noastră de dantelă
narcomana încărcată de răvașe
coloanele de țânțari și tolba de învinețiri
capsele țâșnite din priviri
excursia în viitorul distopic
tenișii atârnați pe cablurile de curent
docurile în port la căderea lunii
ciolanul pe care se mâncau tăunii
amprentele pe tunicile de ispitire
personalitatea mestecată de scoicile care nu știu să
cânte ofranda zeilor și brânza cu mucegai
amfora măslinie
enigma cu ceai
yeah\ it’s allright\ baby we’re\ doin’ fine
caut ceva dar nu prea știu exact ce sau mai bine zis pe cine poate în tramvaiul ăsta care se pare că nu ajunge chiar de fiecare dată la timp melancolia nu rămâne o constantă a călătorilor singuratici căci până și în noaptea asta ploioasă care mă găzduiește de ani buni pe datorie nu mai e la fel să fii un fel de Ted Mosby amestecat cu Barney din How I met nu mai are niciun haz să plonjezi într-o nouă halbă de aceeași bere din care să te dea pe gât însuflețitul de regrete
tu care nu mai știe ce să-ți facă să te bea odată înapoi de pe fund
nu interesează pe nimeni
că îți plac ferestrele îngălbenite de trafaletul nocturn
de micile tale slăbiciuni estetice
de omizile împietrite în cocon
pe fundul stomacului
de cifrul lacătului atrofiat în gaica de la cufărul intimității
de orice s-ar putea afla în acel cufăr
