Mihai Velicu (student la Automatică și Calculatoare, 23 de ani) a mai publicat anul trecut la „Poșta redacției” și ne spunea atunci că a finalizat o carte de poeme. N-am mai aflat nimic între timp de soarta acestui posibil volum și sper că nu a fost o reacție retractilă în urma sfatului pe care i l-am dat atunci, anume că ar trebui să mai lucreze pe texte. Că sfatul meu a fost unul corect o demonstrează nu puținele disfuncționalități din poemele pe care Mihai mi le-a trimis recent și din care am făcut, după ceva ezitări, o selecție.

Nu înțeleg de ce toată lumea vrea să șocheze cu termeni rebarbativi precum „acru”, „borșeală”, „împuțit”, „veneric” sau să impresioneze cu expresii pretențios-edulcorante ca „scorțișoara tegumentelor usturătoare”, „vanilia suspinărilor albastre”, „ochiul unei stele cuibărite”, „îngerii se prelingeau din inimi” ori versuri incerte gramatical în genul „tu care nu mai știe ce să-ți facă să te bea odată înapoi de pe fund”.

De ce nu alegeți mijloace directe, la îndemână, care pot schița mult mai eficient și convingător designul unei stări sufletești sau modul în care aceasta se reflectă în gândurile celui care scrie? Emoția poate fi transmisă mult mai simplu renunțând la prăfuieli baroce și prețiozități de amvon. Eu așa cred, însă atenție, nu întotdeauna ce e simplu e și ușor. Probabil că e foarte greu de realizat, de aceea mulți tineri poeți cad în capcana factice a metaforizărilor rizibile.

În rest, iată ce ne spune Mihai: „Gândindu-mă că poeziilor, chiar dacă mai vechi, le-ar sta mai bine citite decât abandonate în PDF-uri, am alcătuit acest nou grupaj care sper să vi se pară interesant, și eventual agreabil. Nu mi-e clar modul în care ar trebui să mă raportez la poeme din perspectiva calității lor, ori dacă valoarea acestora s-a modificat de la apariția precedentă, însă trag nădejdea că nu sunt chiar dezamăgitoare, ci din contră.”

Nu sunt dezamăgitoare, însă pe undeva bate vântul rece al regresului (ca să folosesc și eu o exprimare pretențioasă). Dar nu e un capăt de țară, aici e un atelier și aștept oricând un (posibil) progres.

fisură în barajul anamnezic 

te-am cântat la clapa mică și neagră a unui pian urban ajunsesem să te schițez numai de pe  marginea căzii te prindeam în unghiuri și în linii te furișam în rănile cusute cu părul tău nopțile  se încheiau pe jos 

îngerii se prelingeau din inimi  
cicatricile ne sugrumau de peste tot 

mi-e dor să mă odihnesc în praful tău și în scorțișoara tegumentelor usturătoare dă-mi alinturi  să presar din nou 
pe vanilia suspinărilor albastre ca mai apoi într-un târziu gustând  

să ajung să realizez că poate  
principiile suple sunt cele care ne-au adus împreună  
la întâlnirea futuristă de sub neagra lună 
unde ne-am îmbătat cu fantoma lui Chopin și ne-am răsuflat într-o pată de vin  pe ochiul unei stele cuibărite dincolo  

de cerul vid

în cutia de carton din dulap 

coapsele de marmură spartă  
stupul de scrisori sintetice  
frisoanele pe balustradele din spital  
arborii de catifea din beci  
plimbările cu mașina din toiul nopții  
felinarele care își dădeau jos chiloții  
mersul pe șinele de tren  
sărutul cu impact tranchilizant  
povestea noastră de dantelă  
narcomana încărcată de răvașe  
coloanele de țânțari și tolba de învinețiri  
capsele țâșnite din priviri  
excursia în viitorul distopic  
tenișii atârnați pe cablurile de curent  
docurile în port la căderea lunii  
ciolanul pe care se mâncau tăunii  
amprentele pe tunicile de ispitire  
personalitatea mestecată de scoicile care nu știu să
cânte  ofranda zeilor și brânza cu mucegai  
amfora măslinie  
enigma cu ceai

yeah\ it’s allright\ baby we’re\ doin’ fine 

caut ceva dar nu prea știu exact ce sau mai bine zis pe cine poate în tramvaiul ăsta care se pare  că nu ajunge chiar de fiecare dată la timp melancolia nu rămâne o constantă a călătorilor  singuratici căci până și în noaptea asta ploioasă care mă găzduiește de ani buni pe datorie nu  mai e la fel să fii un fel de Ted Mosby amestecat cu Barney din How I met nu mai are niciun haz  să plonjezi într-o nouă halbă de aceeași bere din care să te dea pe gât însuflețitul de regrete  
tu care nu mai știe ce să-ți facă să te bea odată înapoi de pe fund

nu interesează pe nimeni 

că îți plac ferestrele îngălbenite de trafaletul nocturn  
de micile tale slăbiciuni estetice 

de omizile împietrite în cocon 
pe fundul stomacului  

de cifrul lacătului atrofiat în gaica de la cufărul intimității 
de orice s-ar putea afla în acel cufăr

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.