Florentina Ionescu este jurnalist la publicația „Viața Medicală”. Când era copil, visa să devină scriitoare de povești pentru copii, iar, de aproape un an, urmează cursuri de scriere creativă care o ajută să își aștearnă ideile pe hârtie. Scrie cu stiloul pe agende cu pisici, înconjurată de motanii ei portocalii, Thor și Loki. Autoarea ne mărturisește:

Încă sunt nesigură de prozele pe care le scriu și știu că mai am multe de învățat despre ce înseamnă partea de editare, de eliminare a cuvintelor-balast. Însă, cu exerciții multe de scriere creativă, cred că voi ajunge pe calea cea bună.

Hai să vedem dacă putem da o mînă de ajutor:

Deși, cel puțin în aparență, textul propus de Florentina Ionescu se prezintă ca o serie de notații de jurnal, autoarea coagulează abil instalația de mai jos cu tehnici surprinzătoare, pentru mine, din cel puțin un punct de vedere. Surprinzătoare, deci, fiindcă tehnicile par a fi extrase mai degrabă din instrumentarul unei poete, și nu din cel al unei prozatoare.

Pacea de mai jos, pacea la cheie, pastila de zen propusă de Florentina Ionescu – dacă vrei – poate fi o dovadă în plus că a categorisi literatura recentă cu strictețe, în sertarele cu poezie, teatru și proză, devine tot mai puțin folositor. Se cade aici un Shout Out către Nora Iuga, Octavian Soviany și Adela Greceanu, care au tot propus refuzul programatic, concertat al încorsetării în genuri literare, încă din zorii anilor 2000. // Comentează mai jos dacă reții cum au numit cei trei inițiativa; mie îmi scapă în clipa asta.

Înainte de a te lăsa să descoperi mai multe, mai notez și că apreciez dozarea tensiunii în text, alternarea uzitării persoanei întîi cu cea de-a doua și, mai ales, momentele cînd autoarea se întoarce direct, confesiv, către cititor. E marfă fiindcă acolo se topește convenția ficțiunii și cititorul este strîns binișor de guler și aruncat în narațiune, nu musai ca părtaș, ci ca un soi de martor direct.

Ce să mai… lectură plăcută!

Pace

Aud roțile unui căruț, undeva în depărtare. Farfuriile goale, una peste alta, se ciocnesc sacadat. Cuvântul pace îmi scurtcircuitează mintea preț de o clipă. Zgomotul metalic se apropie din ce în ce mai mult.

A fost nevoie de trei oameni ca să mă imobilizeze de data asta. Și să mă urce în Dacia vișinie cu număr de Giurgiu. Cinci căcați cu ochi. Unul se afla la volan – dracu’ știe când băgase mașina în curte și închisese porțile, ca să nu fug. Altul – mama mea – pe bancheta din spate, cu poșeta de lac pe genunchi, în care avea toate actele mele. Și ăștia trei spre care turuiam „arză-v-ar focul!”, în timp ce îi stropeam cu salivă. Credeau că spitalul numărul nouă mă va îmblânzi. Acum cine e imobilizat de șină, hm? Cine e legat fedeleș cu sfoară și își numără secundele pe care le mai are de trăit? Trenul meu nu iartă.

Pace. Pace. Pace. Orașul Naipu. Orașul Păcii.

Dacia vișinie a fost o metodă des folosită de-a lungul anilor. Erau prea proști ca să vină cu o idee nouă. De câteva ori m-am urcat de bunăvoie. Nu mai era un secret pentru niciunul dintre noi unde voiau să mă interneze. După ce le veți afla identitatea, o să-mi spuneți că trebuie să schimb macazul în favoarea lor, înclinând balanța spre ei, cei cinci. Să pun trenul pe cealaltă șină. Dar asta ar însemna că psihiatra mea de la Obregia, legată de șina înrudită, se va ridica la ceruri odată cu schimbarea macazului. Parcă o și văd cum îi îndoapă pe îngeri cu haloperidol și alte antipsihotice. Îngerii-legumă. Îngeri cu creierul făcut terci, deși proaspăt prăjit. Sub atenta îndrumare a doamnei doctor Alina Talaș. Ah, dar asta n-ar trebui să fie o decizie așa de grea, îmi zic. Vă zic. E simplă și pace! Ori moare ea, ori mor cei cinci.

Mama e prima care merită să fie sfârtecată de roțile calme ale trenului. Că tot și-a dorit ea, sărmana, toată viața mea să fiu calmă, să nu îi mai lovesc spinarea cu umbrela grea, să nu-i mai îndes pe gât ghemotoace de hârtie igienică și să nu îi mai ascund cuțitele sub mușamaua de pe mesele din bucătăria de vară. Roțile de metal sunt arma perfectă pentru a-mi lua adio de la mămica mea.

Ah, dar cum de-am putut să uit? Ea doar m-a crescut. Să știți că mama mea adevărată, Elena Ceaușescu, m-a lăsat în grija acestei neisprăvite. Pascu Paraschiva, o femeie simplă din Naipu, orașul Păcii. Cât am visat la pace! Cât am visat să fiu lăsată în pace de ea și de ceilalți patru. Complicii ei își șopteau pe la colțuri, crezând că nu-i pot auzi, că boala mă face să cred că sunt fiica Elenei Ceaușescu. Iar bețivii din cârciuma din sat mă arătau cu degetul, uit-o, bă, pe-aia de se crede fata lu’ Ceaușeasca! Parcă erau toți orbi în satul nostru. Nu vedeau cât semăn cu ea? Nu pricepeau că ea este cea care mi-a dat viață?

Pace. Pace. Pace. Orașul Naipu. Orașul Păcii.

Fratele meu și cumnata mea sunt următorii pe șinele metalice, foarte aproape de brațele paralele care o țin prizonieră pe doctorița Talaș. Au fost ani de zile complicii maică-mii. Știau că ea mă îndopa cu pastile. Au tăcut ca niște șoareci care s-au văzut cu brânza-n traistă. Își doreau averea mea, averea mea de la mama și de la tata: casa din Naipu, pământurile, grânele. Mă uit acum la ei, cum stau legați unul lângă celălalt, și mi-e scârbă. Mi-e scârbă că citesc în ochii lor ceva ce seamănă cu milă. N-am nevoie de mila lor, eu am sânge de ceferistă-n vene!

În dreptul macazului, la câțiva metri de mine, văd un salcâm. Vântul șuieră printre frunzele lui, amintindu-mi de fluierul impiegatului din gara tinereții mele, unde am lucrat mai bine de zece ani. Printre sunetele stridente care îmi cambrează timpanele aud strigătele proștilor care au fost târâți în povestea asta. Primul era șoferul Daciei vișinii, pe care mama îl plătise bine de fiecare dată, ca să mă dea în primire în curtea spitalului Obregia, un fost pușcăriaș care îndrăznise să îmi rânjească pe sub mustața care abia îi creștea. De regulă, stătea la volan, cu motorul pornit, gata să apese pe accelerație de îndată ce mă băgau în mașină, înghesuindu-mă între cele două curve bătrâne, vecina și mama. Al doilea prost era vecina noastră cu gura mare, care pretindea că-mi este prietenă – dar sentimentul rezista doar până la portieră, iar de acolo mă împingea cu putere pe locurile din spate: „Meri, e spre binele tău. Du-te la spital. O să te faci bine”. Curva dracu’! Credea că le știe ea pe toate. Când o vedeam cum stă de pază în pragul ușii de la camera mea, știam care-i erau intențiile. Pe banchetă se afla deja Pascu Paraschiva, veșnicul meu însoțitor către spitalul nouă. De multe ori, prezența vecinei chiar nu era necesară. Dracu’ știe de ce se temeau toți așa de tare de mine!

Trenul se apropie. Pace. Pace. Pace. Orașul Naipu. Orașul Păcii.

Încă puțin, îmi zic. Mă uit la ceas și mă pregătesc să iau o decizie în fața macazului. Nu vreau să vă țin ca pe ace, că și așa pielea brațelor mele este scărmănată bine de injecțiile pe care mi le-au făcut. Chiar și de câte trei ori pe zi. Dacă vreți, vă arăt mâinile. Am sânge de ceferistă în ele, iar asta o știu și ei, cei cinci șobolani cu piele de om. Am lucrat ani de zile la Căile Ferate Române, cu mult înainte ca femeia căreia îi spun mamă să mă-ndoape cu pilule albe, ca pe un ardei gras și mândru, preparat cu orez ieftin de la alimentară, și aruncat apoi pe fundul unui salon-conservă de spital, din capitală. Niciunul dintre ei nu s-a străduit vreo clipă să mă înțeleagă. Îl luau în brațe pe „E bolnavă, săraca” ori pe „a suferit o cădere nervoasă” și uneori pe „Să nu te superi pe ea, e de la boală. Nu o zice cu răutate”.

Îi privesc de lângă salcâm cum stau înfășurați în sfoara groasă pe care am luat-o din magazia de lângă pivniță. Par niște sarmale regrupate, care nu au cum să mai scape de focul final, cu flăcările lui mustind a păcate, care le va arunca trupurile pe o farfurie de terasament la zece metri de șină.

Și trenul vine. Și roțile lui fac Pace, Pace, Pace, orașul Naipu, orașul Păcii. Sacadat, îl aud de parcă ar fi lângă mine: Pace, Pace, Pace.

În gânduri fărâmițate, îmi șoptesc mie însămi că poate psihiatra e cea mai vinovată dintre toți. Ăsta e un gând care îmi răsare din ceața albă a creierului și îmi spun că poate n-ar fi trebuit să iau azi-dimineață picăturile de haloperidol. Restul, cei cinci, din Orașul Păcii, sunt doar niște pioni pe care ea i-a convins să mă facă șah mat pe bancheta Daciei. Pentru că aștepta ca lovitura finală să mi-o dea ea, pe secția de psihiatrie pe care o conduce. Șah mat, învelită în cămașa de forță care m-a eliberat de sub tutela celor cinci abia acum, în ziua asta, când o mână văzută doar de mine i-a legat de șinele dătătoare de moarte – dătătoare de Pace.

Trenul se apropie și știu că trebuie să iau repede o decizie, ca să nu vă dezamăgesc pe voi. Îi aud glasul rece și înțelegător printre foșnetul frunzelor de salcâm. Trenul negru este singurul care mă crede, avem același sânge de ceferist, asta e tot ceea ce știu. Asta e tot ceea ce contează.

Pace. Pace. Pace. Sunetul roților de tren pe măsură ce se apropie de locul unde se schimbă macazul. Orașul Păcii. Mă gândesc brusc la Naipu, la casa în care am crescut.

Îndoiala pătrunde prin toți porii mei. A reușit cumva să-și facă loc prin pielea înțepată, pe unde au pătruns sedativele injectabile. Încep să mă gândesc că poate eu greșesc. Cei cinci sunt cei care vor sfârși dezmembrați pe șinele fertile pe care, în curând, vor înflori macii. Dar fără pioni, psihiatra nu ar fi ajuns niciodată la mine.

Oare lucrurile încep să devină mai clare? Ceața se ridică de pe gândurile mele care se simțeau captive până acum câteva clipe. Oare mai am materie cenușie care să fi supraviețuit în fața armelor doctoriței de la spitalul nouă? Cenușiu era cerul în ziua în care fratele meu și curva aia de nevastă-sa m-au luat fiecare de un braț, de parcă ar fi vrut să mă protejeze. Cu zâmbete mascate de chipurile tinere, m-au prins într-o horă în care ploua cu cuvinte îndulcite: „Meri, o să pleci într-o excursie. Nu ziceai tu că nu ți-ai mai luat concediu de la CFR de trei ani? Urcă-te în mașină. Ușurel, așa. Tudorel o să te ducă până la porțile hotelului. Mama ți-a făcut deja bagajele”. Văzusem cum în ochii fratelui meu mai mic apăruseră câteva lacrimi. Puteam eu să știu că se prefac amândoi? Puteam să cred că erau sinceri? Puteam pe dracu’! Pretindeau că băiatul mijlociu era al lor. Eu l-am născut, eu i-am dat viață și sânge de ceferist. Am încercat să fug cu el în brațe. Cu fiul meu, cu Paul. Am traversat șoseaua printre șirul de mașini. Bebelușul a rămas doar o amintire prinsă în piuneze în chihlimbarul minții mele. Șiragul s-a rupt în ziua aia. Ei au continuat să spună ani de zile tuturor că Paul este fiul lor.

Pace. Pace. Pace. Orașul Naipu. Orașul Păcii.

Și uite că vine și trenul, mai are mai puțin de un kilometru de parcurs, iar vântul ăsta rece de toamnă mă biciuiește peste obrajii reci. Îmi ating fața. Lacrimi. Ale mele?

Și cine zice că trebuie să-i salvez pe cei cinci? Ei s-au legat singuri cu sfoara groasă cât încheietura mâinii mele care zace acum pe caloriferul salonului-conservă. Mă apropii de ei și îmi simt picioarele cum se afundă în stratul gros de frunze de salcâm. Sunt un stâlp de înaltă tensiune, între două rute paralele și totuși atât de legate una de cealaltă de un cordon ombilical prin care curg atomi de fier și oțel. Un stâlp între șinele în care cinci luptă contra unuia.

Privirea îmi pică pe încheieturile lor. Retina fixează curelele late din piele, ca cele folosite la spital. Legați de mâini și de picioare toți șase. Cuvintele psihiatrei când mama i-a cerut să-mi mărească doza, motivând că devenisem prea violentă, că nu se mai descurca cu mine și cu ghemurile din hârtie igienică, gri ca tavanul spre care privesc acum imobilizată, pe care i le îndesam pe gât. „Doamna Pascu, sunt legată de mâini și de picioare. Nu pot face experimente cu dozele astea pe fiica dumneavoastră. E un medicament experimental. Vom vedea la final cât de mult o ajută sau nu. Înțelegeți-mă și pe mine! Sunt reguli stricte pe care trebuie să le respect, e un studiu clinic condus de altcineva”.

Pace. Pace. Pace. Orașul Naipu. Orașul Păcii.

Șuieratul sparge liniștea groasă ca un prapur de miel tânăr care-mi acoperă iarăși mintea, creierul. Mâinile simt până la fiecare atom metalul levierului cu care urmează să decid. Azi eu sunt cea care le pune parafa. Eu fac externările din Orașul Păcii. Nu-i mai vreau pe cei cinci aici. Capătul levierului îmi arde pielea. Emană o căldură ca de pântec ce adăpostește un copil fără de păcate. Nu-i dau drumul nici de-ar fi să intru-n comă. Nu acum. Nu când simt că se apropie pacea. Trag de el. Metalul se clintește atât de lin încât mi se face greață. Simt că amețesc. Picioarele mi se afundă și mai mult în stratul de frunze uscate.

Cinci porumbei zboară pe deasupra trenului, speriați de zgomotul prapurului care s-a rupt dintr-o singură mișcare. Roțile trenului au trecut peste trupuri și tot ce am putut auzi în acea clipă a fost un sunet de coajă de ou, zdrobită în palma care mă arde. „Meri, nu mai sta lângă geam, că te trage curentul. Stai să-l închid eu. Hai, așază-te ușurel pe pat, că acuși vine cu masa de prânz. Of, iar ai stat cu mâinile pe calorifer și te-ai ars, fă, proasto! Tu chiar nu simți?”.

Aud roțile unui căruț, undeva în depărtare. Farfuriile goale, una peste alta, se ciocnesc sacadat. Cuvântul pace îmi scurtcircuitează mintea preț de o clipă. Zgomotul metalic se apropie din ce în ce mai mult și intră pe ușa albă cu geam pătrat, pe care o mână agilă o descuie. „Ce stați, dragă, ca niște tute la geam, și în ziua de Paște?! Veniți să vă dau drob și ouă roșii!”.

(27-28 noiembrie 2020)

Patreon - O mie de semne
Author

Soso este scriitor și consultant de marketing în industrii high-tech. A publicat volumul de poezie „apasă” (Editura Cartea Românească, 2010), pentru care a primit premiul de debut în literatură al Uniunii Scriitorilor din România, iar în anul 2016 a revenit cu „termeni | condiții” (Casa de Editură Max Blecher). Este coordonatorul Taberei de poezie de la Săvârșin și organizează ateliere blitz de scriere creativă. Trăiește în București, unde moderează „Lit Out Loud, șotron cu autori în viață la Manasia Hub” și, în vremea pandemiei, Soso recită.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.