Andreea Stana ne-a trimis patru poeme la Poșta redacției și am ales să le public pe toate pentru că sunt reușite. Singurul sfat pe care m-aș gândi să i-l dau este acela de a încerca să mai aerisească puțin poemele, să gândească mai mult constituția lor și poate să renunțe la câteva formulări (sau să le transforme) dacă acestea nu aduc ceva neapărat esențial poemului. Altfel, îi urez mult succes, mi-au creat diferite senzații poemele sale și cred că asta m-a cucerit mai întâi. Sunt ușor întunecate, pe alocuri melancolice, atent preocupate de anumite instanțe mai mult sau mai puțin personale, cu o vedere tulbure asupra interiorității (deci, aș intui eu, o poezie care o ajută să cerceteze. Pe sine, dar și pe ceilalți).
Ce ne spune despre ea:
Bună! Revin cu drag la Poșta Redacției cu 4 poeme scrise în ultimele luni. În ceea ce privește CV-ul meu literar, nu s-au schimbat prea multe din vară. Pot spune, însă, că am ajuns să fiu mai selectivă cu poezia mea și că în prezent lucrez la un manuscris. Nu știu când voi considera că e gata să vadă lumina tiparului, probabil va fi o surpriză și pentru mine.
***
toate zilele astea în care mă simt mai puțin vie pentru că
sunt mai puțin vie
epuizarea se afundă-n oase tot mai adânc și în curând
se va naște altceva în locul meu
toată agitația din mine se va estompa treptat
mușchii vor zvâcni a scăpare, venele se vor înnegri
în curând
în locul meu: spectacolul de lumini din nord
peisajele reci pe care-ți oprești privirea pentru odihnă
îmi spui că liniștea nu a fost niciodată mai frumoasă
știu
toate zilele astea în care toți se plâng de ninsoare
de playlisturi repetitive și de delimitări neclare
când realitatea nu e suportabilă, îmi imaginez ceva stupid
că ai putea fi gelul meu de duș de portocale, de exemplu
că ajung să-mi petrec toate zilele la raionul de personal care
și-mi tremură mâna pe raft 24/24
îmi spui că realitatea nu a fost niciodată mai elastică
știu
***
disperarea e dulce ca o caramea topită
calea ferată e goală. ca și cum nimeni nu a trecut
vreodată pe aici
în ochii mei se sparge lumina de după-amiază și
se derulează toate momentele în care am pierdut ceva
cardul telefonul ghiozdanul oameni
organismul se regenerează la fiecare șapte ani
după șapte ani poate nu o să mai simt cum tristețea crește în mine
ca un aluat în cuptor
poate nu mă voi mai gândi cât de simplu este să te dezmembrezi
când ai știut de mic instrucțiunile
când simți presiunea de fiecare dată când pui geană pe geană
corpul se obișnuiește cu frigul cu durerea fizică cu ideea că cele
mai frumoase momente au trecut deja dar niciodată
niciodată cu lipsa unui alt corp
adevărul e un espressor automat defect pe care îl arunci
apoi bei cafea la filtru și nu mai stai niciodată la fereastră
și eu știu de ce nu mai stai niciodată la fereastră
în spațiile dintre adevăr și adevăr și adevăr
oamenii acoperă ferestrele fac gesturi dramatice se mângâie
apoi deschid ochii și nu mai clipesc niciodată
***
sunt și momente în care te târăști prin viață ca un
arici pe moarte
respirația grea, corpul tremurând ca un titirez
senzația că vrei să aluneci într-un somn adânc din care
nu te-ai mai trezi
toamna, când serile sunt reci mai ales în fundul grădinii
tălpile încleștate într-un pământ pe care nu l-ai îngrijit,
privirea
într-un gol din care nu ai vrea să ieși
atunci
când niciun sunet a vieții reale nu mai pătrunde în corp
când frunzele se clatină a neliniște
viața pare un fragment dintr-un thriller polițist
și-ncepi să-ți dai cu presupusul în privința criminalului
în realitate,
ne-a ucis frica de a ne face auziți
respirația grea, corpul care a refuzat să înainteze
umerii prinși sub greutatea unor lucruri pe care nu poți să le uiți
și nu vrei să le uiți
***
you’re better than any of these
mi-ai spus într-un subsol amărât
știu că nu crezi în viata artificială, în misiunea corpului de a
rula fericirea în foițe subțiri de agonie ștearsă cu forța
în diminețile moarte, fără șemineul lângă care ne atingem mâinile de parcă
toată ziua ar depinde de felul în care pielea noastră face contact
în bucățile de corp decupate & aruncate în găleata cu resturi
de legume & șervețele, știu că nu faci compost din asta
ești un bun agricultor
you’re better than any of these
ca o siguranță în care as vrea să mă îmbrac iarna
când drumul e alunecos și frigul îmi alunecă în carne
strada neiluminată, noaptea ca o dâră de sânge
și inima mică cât un bob de orez
***
I-au mai fost publicate 5 poeme aici.
1 Comment
Lovely