Astăzi citim patru poeme de Clara Victoria Caradimu. Văd în ele o direcție spre ceea ce se numește ecopoezie, și îmi place în special felul în care anxietatea ființei umane se învelește în straturile naturii, fie că este vorba despre animale sau plante. Tot această direcție lasă deschisă și ușa pentru un soi de exotism pe care instrumentele poeziei îl apropriază dar, în egală măsură, și spre o intimitate pe care poemul o apropie sau o îndepărtează într-un registru care nu simte nevoia să-și justifice alegerea.
Ce ne spune despre ea: „Numele meu este Clara Victoria Caradimu, am 22 de ani și am absolvit Facultatea de Filosofie. Îmi place să scriu poezii despre stări pe care nu mi le pot explica, dar care îmi sunt foarte prețioase. Am publicat online pe Noise Poetry, Revista de povestiri, Haimanale Literare și am citit la ediția 281 a Clubului de lectură Institutul Blecher”.
aș vrea să pot să cânt la pian dar numai pentru elefanți
aș vrea să pot să cânt la pian dar
numai pentru elefanți.
muzica din degetele mele amestecate în clape
le-ar transforma sângele în mursă
și-apoi și-ar culca trompele
în culcușuri murdare
ca niște bebeluși fericiți.
urechi mari de elefant se mișcă
frunzele trec prin fața mea conduse de curent
și uite
în urechi emoție în urechi plâns în urechi zile de duminică
în urechi plâns în urechi dans în urechi primăvară în urechi morți în urechi oglinzi adânci fără capăt
cea mai mare frica a mea sunt cutremurele
am descoperit că dacă înainte de somn
cred cu tărie că un cutremur va avea loc
atunci noaptea aceea cu siguranță
va fi liniștită.
când merg pe stradă
sau la doctor
când mănânc un bol de cereale
& las lingura plictistită să atârne
iar de pe coama ei metalică se scurg
picături reci de lapte
cel mai mult atunci când
zilele
doar se întâmplă
n-aș vrea să înceapă un cutremur.
dar mai sunt și momente cand
privirea ta
îmi face corpul locuință
o clădire pe bârne rezistentă cu
acces ușor spre exterior construită
de oameni pasionați pregătită
să fie căminul unei familii
atunci
cutremurele nu mai sunt frică
ci poate doar inconveniență.
nu mi-ar plăcea ca un cutremur
să ne întrerupă îmbrățișarea
să trebuiască să mă ascund strategic lângă dulap
că m-ar proteja de pereții căzuți
triunghiul vieții să
fac crucea cu limba pe cerul gurii
și să-mi cer iertare mințind
că în tot acest timp eu credeam
de fapt în dumnezeu
dar dacă trebuie
le voi face pe toate.
dacă aș putea alege
mai bine să înceapă un cutremur acum.
rod viu
crește o recoltă în gura noastră.
gura noastră hrănită de legumele mamei
coapte de pamant zi și noapte
legume ciugulite
de insecte păsări
oameni
iubirea mamei se naște în pieptul de cartof.
e prospețime
ca busuiocul
peste haine peste omletă
și peste răni
femeia are inimă roșie.
vara
serele ei încinse fac gândăceii să râdă
iși fac de cap. nimic nu îi omoară aici, între pereții de plastic
nimic
uite asa crește recolta în gura comună de care are mama grijă.
rockstar
el butonează cutia muzicală și
bebelușii de plastic sunt întinși pe canapele
mutilate
de mucuri de țigară. când minți ai gust de cafea
pentru că ești vicios,
înseamnă ca te fuți bine.
pielea
nu se dezlipește
îmbracă oamenii dezbrăcați. tu ești impermeabil
acoperit de gel
acoperit de geci de mai multă piele.
când eram obligați să mergem la biserică
ne stătea părul altfel. dacă stratifici noile corpuri
vei da de freza veche.
ne-au crescut corpuri ca un puroi
și ne-au îmbolnăvit gurile să recite minciuni.
