Azi citim patru poeme de Evelyn Sim. Versurile se înscriu în tematica familiei și în zona căutărilor eului, de data asta cu instrumente mai puțin dure decât ale altor colegi de generație. Tonalitatea e una mai caldă și mai calmă, o căutare nu resemnată, dar conștientă, aparent, că are tot timpul din lume. Vedem în acest discurs poetic un conținut filtrat parcă printr-un ecran de protecție. Traumele și visceralitatea au loc în poezie numai după ce sunt atent verificate la intrare și curățate de reziduurile inerente factualului. Distanțele poartă și ele, pecetea unei relativizări: distanța dintre o versiune a sinelui și alta e cel puțin la fel de mare sau de mică precum aceea de la un acasă localizat la altul.
Ce ne spune despre ea: „Mă numesc Evelyn Sim, am 20 de ani. În timpul zilei învăț cât mai mult ca să devin biolog, seara scriu poezii. Anul acesta mi-am propus să investesc mai mult timp scriind poezii. Am debutat recent în cadrul Cenaclului Visceral.“
te transpui în orice atingi
cuvinte-metafore, cadrul patului-protagonist
în rânduri scrise peste tot
unde încap.
te ghemuiești pe podeaua rece
mișcări ondulatorii repetate
culcușul mizerabil al versurilor
simțite în talpă.
te scufunzi și o iei razna
vocea-muză-orice-e-deja-scris
emoție în plămâni
efort zero încontinuu.
Versiuni
un băiat mic mi-a spus
că dacă mă uit cu ochii întredeschiși
la cerul înstelat
o să văd și urmele prăfuite
ale versiunilor mele trecute
și mereu mă trezeam la patru dimineața
să prind răsăritul, momentul ăla
dinainte de tremorul lumii
când rochia mea roșie e doar o cârpă
cu trei găuri
și nu mușcă foamea carnivoră
ochii mei plini se mișcau prin cer
căutând versiunea mea
care a ieșit mai mult în lume
a vizitat coasta de Azur și a băut
apă de la robinetul din gara de Nord
și n-a pățit nimic
gustul de fier aproape de casă
urechile lipite de pământul înghețat
mama, tata, toți la aceeași masă
un peisaj neîndepărtat, aproape tangibil
îmi e dor de
versiunea asta și nu știu
cum să fac schimb de viață
cu versiunea asta
care ascultă Noah Kahan mai mult decât mine
mănâncă doar salate și musli
primește sfaturi de la părinți
marginea orașului nu e un loc
de escapadă
și iarna luminițele chiar înseamnă ceva.
bunica și Mona
bunica nu știa că bibelourile ei
de pe dulapul mai vechi decât mine
mă speriau
cu ochii lor bulbulcați și mâinile ascuțite
veneau noaptea la mine și se strecurau
sub plapuma din pene de gâscă
și sudoare de bătrânică.
era una în special pe care mi-o amintesc.
o femeie dansatoare cu rochie albastră
pe care o numeam Mona
ca pe sticla de spirt
de lângă patul bunicului
părea să fie cea mai importantă
stătea pe raftul cel mai de sus în mijloc
și simțeam cum mă alungă din priviri
de fiecare dată când îmi înghețau oasele
pe canapeaua sub care îmi ascundeam
rățuștele de plastic
sau când stomacul mi se răsucea nemilos.
fiindcă bunica mea nu era ca în desene.
bunica mea nu cocea prăjituri
și nu îmi dădea lapte cald înainte de somn
ea mă lua cu ea în piață până-mi cădeau
membrele superioare, sau cârligele
așa mă gândeam eu când încercam
să le plasez în afara corpului meu.
de abia când venea tata să mă vadă
simțeam că mă bucur – îmi aducea iaurt
și suc de portocale
era totul puțin mai bine, dar eu o voiam pe mama
și înapoi în patul meu umplut de perne
care m-ar încălzi mai bine.
monotonie auto-impusă
m-am născut prea departe
de grilajul rece al orașului neorânduit
unde zilele erau cel mult
ecoul pleoapelor-vis scuturate
de buzele uscate, materialul genetic secundar
al izbirii dinăuntrul meu.
am fugit prea departe
zbuciumul unui nou loc, noul acasă
pe care îl simt ca pe
o legănare sincronică
dintre membrana amorfă auto-izolantă
și conștiința rătăcită la colțul buzei
când refuz să cred că totul e mai bine.
m-am ascuns prea departe
orașul mă înghite și salcâmii sub care scriu
mă fac mai apropiată de uzual
cu degradarea repetată a fâlfâirilor
produse de pleoapele însângerate
de vis; râvnă; porniri idealistice
limitate la termenul de insomnie.
