Dragi prieteni, poezia revine în acest format pe O Mie de Semne și sper că în noul sezon „Poșta redacției” să se ridice la un nivel cantitativ și calitativ cel puțin comparabil cu ce a fost în trecut. E un început de drum, ceea ce nu înseamnă că poeții care au publicat până acum la această rubrică și care sunt mult mai cunoscuți decât cu ceva timp în urmă (unii chiar au debutat editorial) nu pot reveni la Poșta redacției. Dimpotrivă, cred că ar fi un barometru obiectiv pentru valoarea textelor care ne vor fi propuse spre publicare, indiferent cine le semnează.

Vă aștept poemele pe adresa [email protected]

Consecvent acestui tip de politică editorială am decis să încep sezonul la Poșta redacției cu o tânără poetă foarte promițătoare, care a mai publicat în trecut pe O Mie de Semne. Iren Sorg a avut o ascensiune constantă și semnificativă, totul culminând cu prezența la Institutul Blecher, acolo unde se cunoaște că exigențele impuse de Claudiu Komartin nu permit oricui să ajungă în postura de invitat la o lectura publică.

Iren Sorg este născută pe 7 iulie 2003 și a mai publicat, printre altele, pe platforma Poetic Stand și pe pagina de Facebook Noise Poetry. Este studentă la Facultatea de Automatică din cadrul Politehnicii București.

Donați pentru susținerea proiectelor noastre aici:

https://www.patreon.com/omiedesemne
Contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
Buy me a coffee pe siteul O Mie de Semne: https://omiedesemne.ro/

***

Scornirea drept o lume dată-mpuținării
pe măsura plimbării pentru calmul lapidar.
vei stagna, te vei strecura
cu-nverșunarea celui lățit
în fața perdelei supte de vânt
cu mult deasupra pământului
cu brațe stivuite mult sub pământ

Răcoarea beciului cu somnul de lemn
sălbatici alături și gura noastră
cârpită cu unul câte unul din noi.
Te disting prin febră, nu prin căldură.
vor râde gros a huzur
împuținați, ne vom târî-n grimasa mârșăviei
vor fi glasuri, voci, se va urla
întunericul și imensitatea sa

Tremuri. De ce tremuri?
cine te-ar imita pentru tine
unde și cine s-ar exclude
pentru spațiu coșmarelor
spațiu lepădărilor tale
cine te-ajunge când se taie
propriul sânge

_

Omul negru
       din și către Antonia Mălina Latu

         Împrejmuită de-un păianjen pe tot corpul, lacrimile pe față-s saliva lui uscată, colții pe toată fața – ești prelungire, ești prelungirea, ești hoitul lui fidel.
       Spatele rece strâns în perete și trosnetul la zvârcolirea în somn. Oricine ar intra acum pe ușă, abia de i-ar putea distinge geamătul de palpitație. Un zgomot surd, adânc ieșit prin micuțul ei trup: toată convulsia adunată într-un ghem de mâzgă fixat în căile respiratorii. Un loc între gât și plămâni. Un spațiu săpat mult în întunecimea plămânilor. Să intre un om acum, să fie martor, să i se imprime șuieratul ei, horcăitul unui animal, animal la trezirea-n propriul lichid. Și-l bea. Îl bea așa cum fata aceasta preia mușchiul paiaței și se frânge ridicându-se-n șezut. Coșmarurile au băltit pe chipul ei, au adus-o din adâncimi, e stoarsă în apa lor. Părul ei brunet îi este în cârlionți lipiți pe frunte, în jurul nasului, ochii masivi, cenușii, dați peste cap, apoi zbătându-se dintr-o parte în alta fără încetare. Pielea feței livide cade către piept, încearcă să se liniștească, însă liniștirea ei ar putea s-o adoarmă la loc. Ești prelungire, ești prelungirea, ești hoitul lui fidel. Nu, doar asta nu, nu își permite să cadă din nou. Nu poate. Nu și-ar rezista.
           Smulge bucăți din cearceaful ud și sărat, rămâne cu mici ghemotoace încă ținând de întreg în pumnii ei minusculi. Ușa se zgâlțâie, apoi  mama intră holbată-n cameră. Se apropie, dar nu vede nimic. Absolut nimic. Doar îi încadrează fața și-i ține ochii în ai ei. Absolut nimic. Nici măcar liniștea. Mama ei frângându-și spasmele pe limbă, în stomacul înghețat, când îi spune că acum se joacă, acum începe jocul. Fata o ascultă cu disperarea pentru cineva care să o scoată. Mălina, pui, ne jucăm un joc, da? Este simplu, foarte simplu. Fii atentă, pui, fii foarte atentă, da? Uite, Mălina, de-a ascunselea, în regulă?
         Mălina uitându-și groaza în groaza mamei își încordează atenția pe toată întregimea ei. Pătrunde într-o anexă a șifonierului ei de lemn, femeia vânzolește mormane de haine în dreptul deschizăturii. Mălina, strânsă, se ascunde, dar întunecimea nu absoarbe zgomotul, urletele în surdină, membrele jupuind membre, firele de păr smulse adăugând o podea subțire podelei. Toate urmele de sânge străpung lucrurile oferindu-le trupului, cel în care orice alegere este schimbarea țigărilor între degete înghețate. Chipul ei chircit și chircit în genunchi își forțează capul să adoarmă. Să adoarmă din nou. Să cadă, să nu mai fie niciunul, nici mamă, nici tată, doar firele lungi târătoare. Prelungire, prelungire a lui, hoitul lui fidel. Somnul i se retrage din adânc către toată mintea ei, iar dimineața o prinde îndesată în propria pernă. Deschide ochii, iar ochii preiau imaginea tatălui pe marginea patului. Cu alcoolul zvântat în el, se întinde către obrazul palid acum ținut în palma lui aspră și imensă. Mălina. Mălina, cum ai dormit? Bine, doar, doar că aseară venise omul negru. Dar a fost bine, am dormit repede.

_

Desprinderea se produce în afecțiune.
felul în care formele se dilată pentru dispariție
vocea umedă la care reacționează mușchii după dispariție.
Delimitarea clară între intuiție și impuls.
Îmi sunt alungată când trebuie să disting,
să pot presa cu două degete pielea
arcuirea ei pînă la albirea venelor,
să mă pot ignora pentru ca egoismul să-mi cuprindă.
Inele minuscule verzi ale ochilor. Disperarea dintr-o goliciune abundentă.
Tremuri tu sau tremur și eu?
Simultan, dragă. Nu suntem apropiate încît să ne transmitem.
Urmele felinarelor pe betonul blocului din spate.
Nimic nu pietrifică mai fin ca persoanele familiale.
Nimic nu dispersează mai acut decît senzația de familiar.

_

     Postulatele lui Iren

Prefer să ating cu frică
Un piept de mamă tânără.
conturul siluetei
în lăsarea hainelor pe podea
ghemuirea ei după coloana mea
adusă după sânul ei subțiat.
Somnul acesta
jilav și sigur că nu mai este cine
să-i forțeze buzele între trup și talpă.
Bărbatul ei, un tată
în beția sa trează,
își lasă vocea să strivească
tot ce pătrunde.
A vrut un băiat
și pătuțul celui de-al doilea copil
a rămas neatins
timp de două luni
căci nu era băiat.
M-ar fi stîrpit
căci nu eram băiat.
Acum, palmele-i alunecă pe tot ce apucă.
Maică-mea izbită de ușă
în încercarea ei de a salva
Nu avea nimic decît
o tîmplă crăpată
un puls minuscul un
copil sughițînd la gât

tălpi goale degerături prin zăpadă.
Acum, respirația mea îi umezește pieptul.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.