Ruxandra Ciobotea vrea ADRENALINĂ! O, o cred. Ruxandra ne povestește:
Am studiat dreptul la Universitatea din Geneva, oraș în care locuiesc de vreo 8 ani. Este a doua oară când îmi prezint scrierile într-un cadru mai extins decât cercul apropiaților mei. Prima oară am avut șansa să apar pe site-ul Radio Guerrilla în cadrul unui concurs de scris. Pentru mine, scrisul este terapeutic. În afară de asta, îmi place enorm să ascult muzică, ador literatura franceză, stelele și cafeaua.
Textele Ruxandrei abundă în idei puternice și, da, e evidentă aplecarea terapeutică, transpare strigătul în pernă și, da, scriitura Ruxandrei inspiră aplecări… empatizante. Cu toate astea, am obiecții în ce privește parcimonia expresiei, disciplina artistică pe de-a-ntregul, așa cum se prezintă ea în textele trimise.
De pildă, Ruxandra, nu îți „sună” mai bine: „Vreau să strâng de gât violența asta care colcăie prin celule/ Să o potolesc de-a binelea, înainte să mă potolească ea.” ?
Mai sînt exemple, nu foarte multe – e drept – fapt care mă face să o-ncurajez pe Ruxandra, atît cît pot, să persevereze. Carevasăzică, deși dimensiunea etică atinge niveluri excelente în poezia Ruxandrei, cea estetică lasă, ici-colo, de dorit.
Cititori dragi, priviți cît discernămînt încape într-atît de puțină poezie:
*
Nu dragostea, nu confruntarea,
Nu ele îți vor devora carnea.
În ritualul sacru al vulnerabilității,
Rușinea de tine însuți și frica de a cunoaște
Ele devorează, ele te înstrăinează
Erai fericit la început, poate ești mai fericit când vezi unde s-a ajuns
Nu dragostea, nu atenția, nu intimitatea personală și adevărată,
Nu ele îți vor devora carnea.
Tu chiar nu vezi, sau refuzi
Să vezi câte minciuni
Ți-au devorat ție, pentru ca apoi să-mi sfâșie și mie
Carnea.
*
Biroul, cu pereții lui corecți
Ordinea aiuritoare
Conturile bancare nesfârșite, telefoane, telefoane, comenzi pentru alții, subordonare, aere de miliardari, telefoane
Nu găsesc nicăieri nimic despre tine
Decât in apăsatul meu frenetic pe mouse
Clic-clic stânga, clic-clic dreapta,
de parcă kilometrii aceștia parcurși m-ar aduce cumva mai aproape de tine sau
ne-ar mai da, miraculos, o șansă
Dublu clic apăs pe X și șterg aceste gânduri
Mai bine le uit decât să-mi fac rău amintindu-mi
Și așa pereții casei mele au devenit extras de cont.
Am făcut copii după copii după copii
De frică să nu uit ceva
sperând că dacă nu uit te voi aduce înapoi.
Dar am pierdut tot ce clădisem
Și înot în incertitudine
Și sunt una cu incertitudinea
*
Teribilul se desfășoară acompaniat de sunetul zgomotos al mașinilor
de sus, de jos, cele ce se ciocnesc și se depășesc la ora de vârf.
Teribilul este tavanul din creștetul capului ce brusc se prăbușește.
Printre ruine, gândurile coerente își caută scăparea și nu știu pe unde să iasă
Moartea lor este iminentă.
Mâinile înconjoară capul
Le este imposibil să ajungă la creier pentru a-și înfige unghiile în el,
Să-l smulgă din instalație, să-l stoarcă, să-l distrugă.
Puternic strânși de temnița minții, ochii își sapă tunelul de evadare în direcția cerului.
Nimic altceva decât necunoscutul nu ne mai poate face să fim una cu libertatea.
*
Sunt pe moarte, sunt moartă, sunt deja în pământ.
Déjà vu-ul este uimitor de firesc, locul îmi este familiar,
Pământul este același. Rădăcina mă trage tot mai jos.
În sfârșit, e liniște.
Liniștea îmi lipsea de atâta timp.
N-o mai regăseam decât în sunetele foarte
ascuțite, extreme, electrice, gălăgioase,
sunetele care-mi calmau gândurile și-mi aduceau tot sângele în urechi.
Sângele din vene sărea aproape tot pe difuzoare
În liniștea dintre strigătele care chemau cu toată puterea lor MOARTEA
Mă simțeam, în sfârșit, vie.
Liniștea care arată cu degetul cât de lipsit de sens e totul
Tot ce primește prețuirea lumii.
Lumea e proastă de moare
De aia nu mai încearcă nimeni să trăiască?
Vreau ADRENALINĂ
să pulseze
Să-mi amestece organele, să mi le treacă prin blender
Să mă sublimez
Vreau sa nu mai exist, din când in când, când aleg eu
Vreau să strâng de gât violența asta care colcăie prin celule
Să o potolesc puțin, până nu mă potolește ea pe mine.