Gabi Mitan, care nu este pentru prima dată la Poșta redacției, ne trimite acum un grupaj compact, bine articulat, intitulat „Mirabela”, care poate fi văzut ca un mini-ciclu de poeme de dragoste, scrise într-o cheie în care se amestecă confesiunea, cu tranzitivitatea, cu imagini suprarealiste. Este în același timp un kaddish și un poem de dragoste cu o simbolistică aparte, aproape un limbaj amoros care ar putea părea riscat în vremurile contemporane dacă nu ar fi atât de viu și de reușit. Interogativ, visceral, chiar bacovian ca tonuri și ca ironie, dar fără să se teamă să coasă în expresie implicarea autentică și emoția fie în culorile exacerbării, fie ale ironiei. Poem despre pierdere, textul atinge punctele nodale ale relației de la începutul ei, până la contopirea într-o altă ordine. Sau, altfel spus, trece convulsiv de la evocarea copilăriei până la simbolistica morții, zugrăvită ca o anabază a cuplului în adâncurile sângelui și ale apei, în lumea cetaceelor, și urcă apoi spre problematica mântuirii construită într-un registru electrizant, pentru ca tensiunea să scadă la final într-o contemplare neputincioasă – rezultat al epuizării respirației pe acest adevărat circuit poetic ce amintește de mitul lui Orfeu și Euridice. Un grupaj reușit și emoționant.
Ce ne mai spune despre el și despre scrisul lui: „Scriu poezie pentru că sunt flămând să se întâmple ceva în mintea mea, în definitiv poezia mea nu e altceva decât un exercițiu de gândire și totodată de imaginație. Cine îmi citește poezia nu vreau nici să sufere, nici să iubească, nici să viseze, ci numai să se gândească că lucrurile astea despre care vorbesc există și sunt palpabile ”.
MIRABELA
clasa a VII-a
Mirabela au trecut zece ani din clasa a VII-a
ce prieteni buni eram noi atunci împărțeam același ciubuc și făceam desene cu războaie, umpleam hârtia cu persoanje care se băteau, dar nici eu, nici tu
nu voiam să câștigăm, voiam numai așa
să desenăm o luptă împreună pe toată foaia
Mirabela tu ai plâns mult în iarna aceea, nu ți-a plăcut niciodată zăpada și că băieții frecau fetele. Noi doi mereu stăteam departe și eram considerați:„ fandosiții cu note mari” Mirabela noi eram doar în căutare. Uneori te visez fără păr și sprâncene și tresar. Tu oricum erai frumoasă și mie oricum mi-e dor de tine.
Hai măcar odată să mai umplem o foaie Mirabela
Mirabela după
tu nu mai ești ce-ai fost. unde am cules noi menta ultima dată? ne gândeam la mațele noastre și ni le imaginam intersectându-se.
dar nu pot să-mi iert… piatra asta din mine absoarbe. toate strângerile noastre se scurg pe margine; e atâta mâzgă dragostea asta! tu nu mai știi ce făceam noi înainte? ne descopeream într-o sufragerie mică, cât două mâini strânse de mamă care se roagă. Irina vino și mângâie-mi părul de fiecare dată când vreau să fug. Viscerele mele sau borhotul pentru țuică, nu mai fac diferența. unde am cules noi menta ultima dată?
vaporii sunt galbeni, vaporii sunt violet
inima mea e gata să străpungă
singurătatea cu și mai multă singurătate
doar am vrut să-ți dau să bei, Irina, să fi băut tu toată dragostea mea să nu mai rămână nimic, nimic. Dar am atâta dragoste și dragostea asta pute și mușcă și face ca toate alea de nu știu ce să mai fac cu ea și ei se scurg pe margini și e atâta mâzgă, prea multă mâzgă, Irina.
unde am cules noi menta ultima dată?
te-aș fi putut asculta și mi-ar fi plăcut
îmi spuneam, tăcerea ta un vârf de
inimă în plin proces de tânjire. tăceai așa cum tac peștii când deschid gurițele lor mici și te aștepți să-ți spună ceva, cum au ajuns să înoate până la tine. Mirabela n-aș vrea să înoți până la mine, dar aș vrea să vorbești. cred că am să-ți pun aceleași întrebări iar și iar doar să-mi dau seama că e real. mâinile tale îmi pot atinge mâinile.
poate sunt doar un mic fascicul de lumină care vrea să treacă printr-un ciob, citește-mi în cărțile tale de câtă apropiere e nevoie să te descopăr așa cum
te trezești într-o zi că erai cu totul altcineva și îți place și n-ai timp să regreți ce-a fost înainte pentru că acum e timp doar pentru tine. cred că timpul meu să ți-l dau ar fermenta ca mierea pentru mied. cred că m-aș îmbăta așa tare încât mi-aș deschide oasele să-mi vezi măduva
să-ți spun
amintirile mele și amintirile tale vreau eu să fie așa ca două râuri care se varsă unul în altul din doi munți în două văi și în fiecare câte un pește pe care nimeni nu-l va prinde vreodată. ca și cum acolo undeva, simt eu, un timp rezervat doar să aud cum torni din amintirile tale ca apa fierbinte pentru ceai și inima mea să miroasă a mușețel
eram sus pe un dig
după ce am rupt capul unui pește să prind un altul, altul mai mare a și venit
am coborât în grabă jos și mi-am zgâriat serios mâna. am apucat peștele și mi-am zis victorie. pentru peștele ăsta m-am rănit, am băut bere, enervat, așteptat, ucis. pentru tine chiar cred că de data asta o să mă vindec. și tot așa o să te strâng de pulpă și… în dimineața asta am văzut cum se prelinge o picătură de cafeluță pe alba cană preferată
și mi-am… ah, să văd tot așa o picătură pe sânul tău
și mi-aș sătura sângele pentru câțiva ani.
sângele ăsta al meu e apa înainte de ciorbă, sexul meu înainte de tine, vezica aeriană a unui pește cu capul smuls pentru altul. inima mea se prelinge pe cana lui dumnezeu de cafea mereu când
știi
tu și cu mine
te iubisem Mirabela te iubisem dar eu sunt numai plastic, balonul e atât de verde
azi mă dădeam în leagăn în fața unor semnale radio, sau poate unde radioactive
era o inimă mai mare care își deviase ritmul, dă-mi Pumnul ăla în piept, dă-mi-l
era doar o… cum să zic… ce să fac
Îmi pare rău, Irina
Azi toată ziua m-am gândit la vara în care
tu aveai părul albastru și valurile mării
nu știu ce să zic despre valurile mării
ce te iubisem Izabela, sau nu
Mirabela ce rău îmi pare Irina
Dansasem și mi-am uitat buzele, sau nu, bucile, da bucile; mi-am uitat bucile pe buzele cui nu trebuie și invers
îmi pare atât de rău
mâinile ele țin așa niște fire care strălucesc și sunt atât de roșii, atât de roșii
îmi doresc atât de mult să ne sinucidem împreună, ce mod să spunem
acceptă-mă
ascultă-mă
ia-mă
de pe stradă cu
toți puricii
Mirabela, de ce?
Mirabela, de ce balenele nu mor de la cancer? inimile lor sunt atât de mari și albastre. uneori te văd cum apari și mă ții de picior și îmi șoptești: gabriel, oprește-te,
adu-ți aminte de mine. să nu mă uiți, gabriel. să nu te înfurii că mă uiți, gabriel.
te iert pentru fiecare zi în care pământul se tasa, gabriel foloseai o balenă pe post de presă manuală pentru cafea. tu ai mers cu un piroscaf prin sângele lui dumnezeu
să mă cauți. ah, te văzusem cum stăteai cu ceșcuța de cafea la bord după nopți
nedormite și cât ai navigat tu prin sângele lui dumnezeu gabriel și acolo balenele sunt galbene și au și ele voie să aibă cancer. dar dumnezeu iubește balenele gabriel
și ne iubește și pe noi.
cum faci o extracție de cafea pentru
puțin viu într-o dimineață mohorâtă, poți să faci și extracție din dumnezeu, gabriel.
îl iei, îl presezi și pui sângele aerului peste el. să-l bei pe dumnezeu mereu când te gândești la mine gabriel și să-i spui mulțumiri că ne-am putut strânge mâinile la un
moment dat și că noi și sângele și aerul… balenele nu mor de la cancer gabriel
Mirabela ce ne jucam noi cu lopățele în palmele lui dumnezeu săpam să găsim
cuiele alea mari și grele și fixe despre care
toți ne-au spus că dragoste mai mare nu există; oamenii se tem de dragostea mea Mirabela eu iubesc așa cum ni se înfipseseră atunci umbrele în coapse și știam
numai să-l facem pe dumnezeu mic și transpirat și să râdem în fața pielii care ne atârna pe Jupiter, pe Saturn ne atârna nouă pielea, Mirabela și atunci atât m-aș fi alungit numai să cuprind mai multă lumină, mai multă distanță. De ce ei se tem de dragostea mea, Mirabela? de ce din dinții mei ies miriapozi roșii și verzi și au niște guri mari, gurile miriapozilor sunt foarte negre, Mirabela, incredibil de negre. parcă vor să sugă tot, să ia tot, să usture tot.
mâinile mele vor să fie mâini de miriapod și cuiele vor să fie din cauciuc, nu din isus
Mirabela, ce face isus cu dragostea?
ce fac eu cu isus? și inima mea e o bucată de lemn Mirabela și în fiecare seară vine isus cu o cârpă și încearcă să șteargă ce mai e de șters. mă uitasem odată la el și i-am spus, doamne tu crezi că e mai bine fără dragoste? și tot spațiul ăsta dintre galaxii, și tot spațiul ăsta de la
butelie la aragaz, de la mâinile tale la cuiele mele. Mirabela iartă-mă
pe lângă noi curg solzi de șarpe, Mirabela
noi nu putem să ne ascundem și tocmai de asta suntem singuri
prin tunelul ăsta mărșăluiește un soldat
poate fi din Rusia sau poate fi din Israel sau poate chiar din țara ta, Mirabela
el își ridică pușca și noi punem poze pe Instagram cu pușca lui mare și lucioasă și vorbim mult despre pușca lui
și nu e ok, Mirablea…
din pământ ies utere cu copii morți, mamă imensă, cloșcă imensă, cu ouă clocite într-însa.
aici Mirabela dumnezeu e înfrânt
aici Mirabela răul e înfrânt
aici Mirabela dragostea învinge
aici Mirablea ura învinge
și ce lucioase sunt toate și cum alunecă… postările pe Instagram despre ce ar trebui.
oamenii se ceartă pentru bucăți de nori
Mirabela îți îndes în gură toate cuvintele de care ai nevoie. Mirabela noi nu știm nimic. ne uităm la un joc de lumini ca două babe la un pocăit.
gabriel tu vrei mereu să faci fotografii frumoase cu tine și să le arăți oamenilor
dar nu e vorba despre asta, gabriel
îți aduci aminte când a venit atunci Mirabela la tine și ți-a făcut cartofi prăjiți cu usturoi și de-atunci nu ți-a mai plăcut usturoiul o vreme pentru că gura Mirabelei mirosea a usturoi și ai simțit usturoiul gabriel, l-ai simțit. despre asta e vorba.
nu e nevoie să fii văzut frumos
e nevoie să fii futut frumos
să simți așa o grijă… cum ai pentru usturoi când îl cureți, cum ai pentru pește când îl alegi de oase, cum ai pentru Mirabela când o atingi. despre asta e vorba gabriel, vrei să te bagi într-o fotografie unde oamenii vor avea grijă de tine și toate astea doar pentru că Mirabela e acum o căpățână de usturoi de sămânță.
Pa-pa… Mirabela
ai fugit de mine
am ridicat castele de nisip
am plâns cât a mucegăit mălaiul
voiam să ies din pelicula eului.
peștii ies din icre plutesc cu burțile în sus.
uită-te la burta mea cât de albă este,
umflată și gumoasă.
mângâi pereții le spun scoateți odată țepușele ascunse umpleți camera faceți să curgă faceți să doară scoateți porumbul din mălai.scoateți bobul din bob. scoate-mi din cuvânt cuvântul și roade-l.
mi-aș fi dat sângele din pulă pentru pasta din pix. ți-aș fi vrut gura ocupată
doar cu dialogul cu mine. te-am alergat pe acoperișuri. te-am pierdut prin sânge.
nu m-ai iubit tu cât ți-am scris eu. nu te-am iubit eu cât ți-am scris eu.
ne scobisem unul în altul un loc unde să ne ascundem
spune-mi ce faci când te temi cel mai tare
eu îmi umflu inima până se sparge
dacă aș putea să deschid fără să întreb
intră prin crăpături așa să ne intre
ne scobisem unul în altul un loc unde să ne ascundem
pe după grămezile mari de pământ
prin umbre
un loc pentru scurs sângele ca apa dintr-o cârpă jegoasă după ce ne-am șters toți
oamenii să-i punem din nou
la locul lor
ne săpasem șanțuri să mă ascund eu de mine tu de tine până când picătura făcuse gaură între tine și mine
totul a plecat de la cum se scrie cuvântul
mângâiere și â-ul e mereu un copil care doarme în două mâini calde de mamă
după ce ne-am impregnat umbrele
ne-am gândit la corpuri pentru prima dată corpurile noastre
cubul de gheață împins pe asfalt până nu mai rămâne nimic, pe tine cine te reprezintă în parlament? spune-mi cu ce poveste făcută de tine îl adoarme dumnezeu pe isus
mai poate fi poezie după Auschwitz?
te mai pot iubi după ce te fuți cu altcineva?
nu alegi ce vor face ceilalți, nu alegi
nici cine îți va bate la ușă și va spune
lasă-mă să-ți vorbesc despre Rumi,
mobila trebuie întoarsă cu susul în jos
să se scurgă ciorba ca deversată-n sânge
și sângele nostru e galben și inima
nu are mâini să se roage, are mușchi să se frângă; când se frânge o inimă un înger se transformă-n stea căzătoare și îți cade fix… atunci îți vin ideile, atunci ridici hainele din făină și îți dai seama
că îți poți augmenta putere comprehensivă
nu să schimbi lumea, ci s-o observi
lasă-mă, și chiar dacă nu
tot se va fotografia spațiul din spatele nostru
acolo unde ies aburi din dumnezeu
