Nu știu nimic despre Adrian Mereni. Recent am mai avut la „Poșta redacției” un caz de mesaj venit din neant, cel al lui Sebastian Hester W., despre care spuneam că pare a fi un autor destul de experimentat. Aceeași senzație am avut-o și când am citit poemele lui Adrian, care au o infuzie de neliniște neliniștitoare, așa cum găsim în multe din poemele lui Mircea Ivănescu, mai ales că și aici avem o felină, pisica „despre/ care crezi că-ți este cea mai bună prietenă/ dar nu e”, dar și (atenție!) o hienă, chiar dacă e doar o figură de stil („singurătatea ți-a sărit la gât ca o hienă”). În rest, ce să spun, dacă povestea vieții lui Adrian e chiar aceea pe care el însuși ne-a relatat-o succint, atunci îi spunem welcome și sperăm ca acest debut la 41 de ani să fie de bun augur.

Iată ce ne-a scris: „Numele meu este Adrian Mereni și sunt născut în București, pe 26 mai 1980. Am făcut o facultate care nu mi-a folosit la nimic, iar în prezent lucrez în domeniul construcțiilor. Scriu poezie de ceva vreme, însă n-am publicat niciodată. Mai mult decât atât, acum câteva luni am distrus tot ce am scris anterior. Caietele le-am rupt și le-am aruncat la gunoi, fișierele din computer le-am șters definitiv. De puțin timp m-am apucat să rescriu din memorie unele poeme. Nu vor ieși ca la început, însă sper că vor fi mai bune.”   

***
mai bine alergi ca să-ți auzi pașii
pe străzile pietruite în locul ăsta
de unde nu mai e scăpare. mai bine
respiri fără să te oprești, nici măcar
ca să-ți tragi sufletul. să auzi cum
reverberează zgomotul cum lași
gândurile să vorbească în locul tău
mimând nebunia și înțelegerea. suflul
care nu poate fi oprit. piatra umedă
pe care ai putea să aluneci în haosul
luminilor de pe clădiri, fiindcă orașul
pare incendiat și nu găsești nicăieri
o bulă de întuneric, un refugiu de unde
să nu poți pleca să-ți poți auzi liber
vocea care nu mai încetează să urle
de dimineața până seara și mai târziu
în visul calm în care arunci totul de-a
valma caserole cutii de lapte expirat
pachete de unt mucegăit borcane de muștar
felii de tort de la ziua tot mai îndepărtată
când credeai că totul poate fi îndreptat
dar singurătatea ți-a sărit la gât ca o hienă
și singurul lucru posibil este să-ți pui
deoparte câteva respirații pentru
momentul în care vei intra în frigider
vei închide ușa și vei simți liniștea
și întunericul cum te înconjoară cu
mâinile umede, cu lumea care trebuie să dispară

***
spaimele ar fi trebuit să dispară demult
fiindcă au trecut zeci de ani și memoria
a aruncat la gunoi tot ce era inutil. dar
reziduurile ies din când în când la suprafață
și mintea golită de prezent se umple cu
imaginea televizorului greu din sufragerie
și covorul persan care mirosea a pișat de
pisică, pe care zăceau împrăștiate mașinuțe
de plastic și piese vechi de lego. culorile
estompate de întuneric când te furișai
din dormitor ca să fumezi o țigară.
ecranul radiatorului pe gaze pâlpâia
ca în filmele horror. poate că ar fi trebuit
să mori atunci în somn, cu toate că nu prea
puteai să dormi și dimineața auzeai
autobuzele cum veneau la capăt prin frigul
sticlos în timp ce reveneai în pat și te
lăsai pradă sentimentului care te înconjura
ca o pătură călduroasă că dacă vei adormi
te vei trezi și va fi o zi bună o zi pe care
într-un fel o vei regreta zeci de ani
mai târziu fiindcă acum pericolul a trecut
și diminețile sunt mereu mai liniștite și
autobuzele nu mai vin deoarece între
timp traseul a fost desființat și oricum
ai plecat de acolo cu gândul să nu te mai
întorci niciodată să nu mai vezi umbrele
care nu te lăsau să dormi și să nu mai
visezi dimineți liniștite mașinuțe pe care nu
le-ai avut când erai mic și piese mostruoase de lego

***
există o șansă, când ploaia toarnă oglinzi de
obsidian pe trotuare. dar nu-ți place să te
pierzi în mulțimea grăbită, cu o umbrelă
ieftină deschisă deasupra capului, ci în
garsonieră privind pe fereastră ferit de toate
furtunile, cu pisica alături, care te privește
cu ochii ei de sticlă de parcă ar vrea să-ți
spună în fond ce atâta îngrijorare, până la
urmă toți vom avea aceeași soartă. și
continui să te gândești la șansele irosite
la zilele care au trecut și de care nu-ți
vei mai aminti niciodată. doar oamenii
slabi fac o dramă din asta. viața merge
mai departe nepăsătoare ca pisica despre
care crezi că-ți este cea mai bună prietenă
dar nu e. atâta timp cât îi dai pliculețul
trădările nu sunt vizibile și amăgirea e un
punct invizibil, pierdut în imensitatea unui
spațiu despre care nu știi nimic. doar aici ești
în siguranță. ai face bine să-ți amintești
de asta din când în când.

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.