Azi citim un grupaj de Alina Țârcoman Ochea la Poșta Redacției —unde lucrurile se întâmplă mai lent, dar se întâmplă cu siguranță. M-am uitat cu mare atenție asupra celor 10 poeme trimise de Alina (deși vă recomand în general să trimiteți un grupaj de 5) și am ales trei pe care le-am considerat mai reușite. Ce cred că ar putea fi foarte îmbunătățit în cazul poeziei sale este această tendință de a spune lucruri foarte generale. Nu doar pentru că sunt riscante (nu au un „obiect” precis și atunci sunt greu de identificat), dar și pentru că poți aluneca foarte ușor într-un sentimentalism. De exemplu, aș renunța complet la formule de tipul „multe să năruie”. Multe, care? Nu îmi oferă nicio imagine, nu mă ancorează și asta mă face să mă pierd. Ce mi-a atras atenția la poemele pe care le-am selectat este o urmă de concret la care a revenit printre lucrurile generale și care au avut potențialul de a ridica și chiar echilibra poemele. Îi urez mult succes, să exerseze în continuare și să citească, după cum vă doresc și vouă, multă poezie contemporană.
*
portrete, ți-a făcut portrete, așa spune ea, așa spui tu
unde e tristețea unde e zâmbetul elegant și gingaș
unde sunt ochii care privesc pământul copleșiți de complimente neașteptate
un saltimbanc se aruncă peste ele le zăpăcește până la extenuare
fotograful nu-l vede nu-l scoate din
expoziție doar privirile spălăcite tac.
*
multe se năruie
ca pământul udat de prea multe ploi
la muncă bârfele te transformă
în rufe nespălate sunt gândurile din mintea mea
nu cedează oricâte cuvinte aparent manipulatoare ar scuipa
gurile lor de comandori eșuați
demisionez
ginecologul mă întreabă dacă vreau să am copii
va fi un proces mai greu și îndelungat
iar analiza papanicolau
nu e prea veselă
situația dintre noi doi
stăm împreună până ce răsare un alt soare mai îmbujorat
acesta-i adevărul – mai bine o terminăm aici
aș putea să rezist în continuare
să car în fiecare zi borcanele cu dureri și neputințe
sau să încerc să le distilez cu alcool
să le încarc cu lacrimi și crize
sau să le las acasă într-un colț
iau o pauză
urc în avion
însoțitorul de zbor mă întreabă dacă vorbesc engleză
mă informează că mi se oferă un alt loc în avion
cu mai mult spațiu pentru picioare
mă simt privilegiată – e locul pentru care se plătește 10 euro în plus
și lângă geamul de evacuare în caz de urgență
parcă tocmai am fost recrutată de serviciile inteligente
să fiu prima femeie 007
deși sunt un simplu profesor și asportiv
exist.
*
ca motanul Tom priveam picioarele femeilor
treceau cu nepăsare prin fața ochilor mei de fetiță ascunsă
mă întrebam
când le voi avea și eu așa
la 40° C, după 20 de ani, în spatele
blocurilor din Piața Alba Iulia
o mamă își plimbă copilul în cărucior
sub rochia ei gri transparentă
tanga negri
și picioarele pe care nu le voi avea
vreodată
Photo by Valeriya Kobzar from Pexels.
1 Comment
Ceva truisme, ceva clișee, altceva nimic