Costin Ghiban n-a ajuns la o expresivitate poetică suficient de convingătoare pentru a fi publicat pe O Mie de Semne, însă lucrurile care m-au făcut totuși să aleg trei dintre cele patru poeme pe care ni le-a trimis au fost strict legate de semnalele bune din interstițiile ultimelor două texte (îndeosebi din Îmi plac mașinile roșii). În rest, pentru a asigura un echilibru cât de cât stabil am eliminat primul poem din grupaj (fatal neconvingător după acel imperativ „tu, Mefistofele, te-ai lăsat/ păcălit de samsari,/ ai căzut în propria-ți plasă/ de cumpărături”), lucru care a mai aerisit un pic spațiul și a mai ușurat balastul contraproductiv.

Iată ce ne-a scris Costin: „Sunt Costin Ghiban, am 22 de ani, dintre care trei petrecuți la Automatică și Calculatoare. Poezie am început să scriu mai mult întâmplător, nu aveam planuri mărețe ca în proză, dar am ajuns să recurg la ea de câte ori o idee sau o stare se acomoda prea mult cu mine. E, poate, un alt mod de a rezolva o problemă, o euristică naivă sau doar o nevoie dobândită cu timpul.”

[…]

20:19 Nimic,
nimic – Absolut –
nimic.
Un telefon sună sechestrat în mijlocul nostru
de trei ori nimic.
Nu mai ține linia ocupată.

Dimineață

Sunt dimineți cu pumnii ascuțiți 
care mă freacă la ochi
exasperate,

e începutul orei 6,
mă prefac încă două minute că mă trezesc
și apoi îmi filtrez o cană de aer curat
prin plasa de țânțari.

Sunt stropii de burniță purtați în ciudă
pe față, 

nimeni
nu deschide umbrela pentru atâta nimic, nici
ud până la piele, sunt

trenurile de metrou fluierând a pagubă când ne văd și
oamenii care merg pe contrasens
în pasajul de la Unirii, sunt
pistele de biciclete pentru cei care vor
să-și închieie socotelile 
într-un stâlp, sunt istoriile reduse la
„Atenție, cade tencuiala”, sunt
căștile prescrise pentru singurătate.

Îmi plac mașinile roșii

The long and winding road și căminul
pustiu ca un depozit de infime
complicități aliniate într-o serie
Taylor – toți suntem mici
aproximări de metastază – doar copiii
cu handicap se mai plimbă prin curtea amenajată de voluntari.
The long and winding road și ochiul 
strâmb ca un depozit de infime
libertăți – 
<?cine ești?> <?e mama ta?> <!–fii mama mea–>
<îmi plac mașinile roșii/> îmi e teamă <?
ești nou aici
?>

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.