Astăzi citim trei poeme de Ioana Mateescu. Avem de-a face cu un discurs anti-urban într-o direcție care văd că se conturează deja în estetica tinerilor poeți. Vocea este, însă, cumva extremă și la fel și imaginarul: alternativa la urban este fie o natură sălbatică, o stimulare a atavismelor, fie chiar o îmbinare ascuțită și dură a extrem-urbanului cu ritualuri ale organicului. O combinație interesantă, pe care se poate miza.
Ce ne spune despre ea: „Sunt Mateescu Ioana (doi de „e” mereu). Studiez la „Facultatea de Litere, Istorie și Teologie” în cadrul Universității de Vest din Timișoara. De fapt, sunt din București. Și am un an eșuat de Jurnalism.
Sunt și membră în Comuna 30, unde am avut câteva performance-uri.
Când nu scriu, mă rup pe post-punk sau sunt nebună pe instagram (@_cemeteryeyes_).
Scrierile mele reflectă anumite stări de moment pe care le am. Recent, o manie a luat stăpânire și sunt dedicată ei”.
Anihilator de metropolă
Am văzut orașul, marea metropolă
Locul unde oamenii vin să moară
Sub lumini de neon și fum
Toți fugind după un etern vis citadin
Am trăit în ea și îți pot spune că
De acolo, într-adevăr, se trag nebunii
Un mare anihilator și eu, născut
Să fug, să caut un loc
Unde nicio față nu se uită prin mine
Unde nu scuip în chip diform
Sărind peste mașini și trafic
Să plonjez în metrou
Acolo de pe blocul turn
De unde șase te paralizează
Și șapte te omoară
Vezi puncte, larve
Curând le vezi aliniate prin Bellu
Cusute de oameni pe care nici leafa
Nu-i va ajuta să recupereze
Mi-am găsit religia printre butoane și cabluri
Dansând de fier pe muzica dintr-un sintetizator
Rablagit și abia ținut de banda adezivă argintie
N-ai decât să urli pe bulevard
Nimeni nu te aude în corul de claxoane
Îmi dai ceva prin semne
Dar nu este ceea ce vreau
Tu-mi dai aer, pulbere
Aripi, gheare
Eu vreau o inimă care bate
O persoană vie care să vadă
Vrabia trimisă sau să simtă
Briza unei zile de toamnă
Shibari
Pe un peron, la băi, îți țin mâna
Mă uit la tine și dau să
O viperă se strecoară în cracul pantalonilor
De acolo urcă la sân, prin decolteu
Nici acatistele puse de mama ta
Nu te vor salva din mrejele mele
Fugi de mine, fugi de funia mea
Ești atât de frumos, legat și expus
Fă acea mișcare, acea figură
Cu un cuțit, ceva ascuțit
În care îmi iei respirația
Și eu îți dau la schimb
Sticla de Vanish și de Febreze
Pentru a spăla adevăratul cadou
Corbul își înfige ghearele în umăr
Ciugulește la maxilar, însă
Eu îi spun „e doar os”
„Încearcă după ureche”, îl păcălesc
Înlocuitor al afecțiunii, amantul efemer
Începe cu ce vrei, încet sau repede
Primul act este un sărut
Pentru a simți textura buzelor
Însă una este pielea, alta este carnea
Poți să mă consumi
Nu e ca și când mi-ar păsa
De viață, de închisoarea asta anorganică
Singura mea șansă este
Să o iei în ritmul tău
Tinctură de petrol
Ca un animal în peștera sa
Îmi ling rănile pe care mi le-am provocat
Pun foc pe ele să le sigilez
Dar prefer să torn canistra
Tinctura interzisă
It’s so obvious that you were raised by a man
Altfel de ce te-ai închide în propriul torment
Am uitat când am dormit profund
Dorm iepurește de acum
Sunt un lup tânăr aruncat
Într-o lume civilizată
Când eu vreau să alerg printre străzi
Să urlu în gol toată durerea
Îmi pare rău că sunt un monstru
Nu sunt ceea ce s-a vrut
Îmi pare rău că sunt doar un memento
Al tuturor păcatelor familiei
Comise înainte de conceperea mea
Nu am cerut să mă nasc
Este doar un alt gest forțat
Pe care a trebuit să-l accept
Și să trec peste
