Iren Maria mi-a dat bătăi de cap cu poza, care e prea mică, așa că am ales o soluție de avarie până când se va lămuri situația. De aceea vă rog încă o dată, pe cei care citiți acest articol și vreți să publicați pe O Mie de Semne, să trimiteți o poză pe lat de cel puțin 1200×800 mărime, altminteri nu pot să o postez. Later edit: s-a rezolvat!

În ceea ce privește poemele de mai jos nu sunt multe de spus deoarece, așa cum mi s-a tot întâmplat în ultima vreme, se recomandă de la sine. E suficient să citești doar prima strofă din primul text ca să te convingi că ai de-a face cu poeme bune, care spun lucruri cu acea dezinvoltură atașantă și întru câtva derutantă în raport cu vârsta autoarei. Voi înceta să mă mir că primesc texte de la tineri de 18 ani care scriu atât de matur. Cred că e ceva în aer, fiindcă se petrec fenomene cu care generația mea nu era obișnuită. Ca să ajungi la așa ceva îți trebuiau ani de acumulări. Acum, ca să parafrazez recomandarea, totul vine de la sine. Viitorul poeziei, cel puțin pe termen mediu, este asigurat. E nevoie, pe de altă parte, și de confirmări. Nu toți vor reuși, însă cred că Iren are o șansă importantă. Sunt curios cum va continua povestea.  

Iată ce ne-a scris Iren: „Mă numesc Iren, am 18 ani, locuiesc în București de 8 ani (împliniți în august) și zilele acestea fac rost de câte un prilej (per zi) să pendulez pe la anticariatele dintre Unirii și Universității, apoi tot ce (poate) ar fi de zis și îmi scapă se găsește în poeme.”

<> 

Perii albi sunt extensiile neuronilor distruși.
Ne-am întoarce de zeci de ori pe orizontală
Am pluti amețiți în lichior, dar aici nu e nimeni
Care să ne susțină.
Nimeni nu distinge băiatul în tricou negru
trecând strada se confundă cu pietrele
își lasă urma și se spală din memorie.

Cumva ai reușit să performezi claustrofobia.
Pielea mea care nu te-ajunge
îți arde plămânii te usucă 
devii bătrâna din tramvai care ne-a avertizat că 
Tocmai am aruncat pachetul a zis ea fixându-ne
așa cum fac toate babele când prevestesc.
Am râs atunci am știut.

Pe balcon pe plajă pe strada goală
strâmtă atât de lată încât trebuia
să umblăm înghesuiți să nu dăm peste
noi cei de acum 2 ani noi de acum 2 secunde.
E periculos să te tot privești. Încă
avem grijă să nu uităm cum să nu ne lăsăm.

Brațele mele nu te ajung și totuși.
Ce cunoști tu mai bine în mine te încolăcește.
Un timp a fost plăcut, însă doar
Cât să-ți arzi unghii netăiate.
Am fost încă de la-nceput eutanasie.

<> 

E o plăcere anume să te dai dispărut
doar pentru anumite persoane
să faci cumpăraturi la lidl
și să pui alimentele în portbagaj
să pui copilul în plasa căruciorului
singur să-năbușe scâncetele
să rămâi gol în fața cafelei și
toți să rămână surzi când m-aud
mai mult o stare de mulțumire aurie
perpetuă în micile obiceiuri inventate zilnic

noi nu locuim aici și nici nu stagnăm
acolo unde suntem chemați

depărtări de mâini și părăsirea permanentă
în care ni se potrivește după siluetă
spațiul intim rămas fără margini 

Am viermuit o dată pe latura asta a lumii
iar de atunci nu ne mai recunoaștem
umbrele noastre se alătură și
nimic mai mult

Am găsit 2 cenți pe 15 august
în fața unei monetării obscure
pe care oamenii nu o mai iau în considerare
și nici nu ar avea motive să
aici nu se mai fabrică emoțiile dintre gard și apus ori
dragostea făcută o dată și comemorată apoi de câteva ori
atingerea electrică sau vreo pace veșnică
nu se fabrică dogme legi și legi care să țină de foame
nici măcar uitarea semi-pură
mai mult o stare de mulțumire acvatică
nuditatea în care băltim reciproc
pe cont propriu

<> 

Copiii din spate, dintre blocuri, din parcare.

Ambrosi tace. Ambrosi nu poate înțelege
cum l-am invocat s-a trezit nu pare just
să observe totul de la fereastra paralelă
auzindu-mi vocea în vocea lui.
Când eram mică Ambrosi era o cocoașă
la un metru de coloană, așa că a văzut știe. știe tot.
când am scris versuri pentr-o fată
așa că ea a râs de fiecare-n parte   neștiind că Ambrosi e intimitate
când o bătrână mi-a lăsat moartea ei și   bomboane de colivă de la alți copii
când a fost înecat pisicul negru puiul   pe care-l hrăneam ca pe-un bebeluș cumpărat
când zilnic nu mă integram și   Ambrosi zicea „Hai, taci, proasto,   ce nevoie ai tu de ei, oricum? Nu știi ce îți dorești, asta e. ei au de tine, ai să vezi.”
când mama era plecată la   chimioterapie și   epicentrul se mânca singur   și îl imitam pe tata eram tata iar episcopul tocmai murise chiar în mijlocul a nimic   tata a plâns și eu am plâns în genunchi am stat la picioarele lui și am plâns un mort încă un mort pe care nu mi-l amintesc nu pot.
Ambrosi știe când aerul s-a comprimat și
orașele au devenit unul, iar eu am încăput
pe o saltea între mama și tata unica
apropiere suficientă
ultima oară. 

Ambrosi a fost peste tot, știe tot.
eu doar citesc și îi privesc amintirile
de aici, din blocul paralel cu-al lui,
cu o groapă gigantică între noi
din care lipsește numai Daniel.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.