Astăzi citim trei poeme de Nelu Antocian. Tânărul poet scrie despre o temă grea: despre război. Și o face fără să ezite să privească cele mai crude detalii și cu știința de a le împleti cu detaliile tandre ale rememorării copilăriei de care nu este chiar atât de departe. Se creează un blend trist și compensatoriu, o încercare terapeutică, poate singura posibilă, căci dacă există o oglindă în fața căreia războiul ar trebui să se sfiască, aceasta e privirea directă, pură și clară a copilăriei. În poezia lui Nelu Antocian, copliăria întâlnește și alte acte tragice, în aceeași formă temperată și răscolitoare.

Ce ne spune despre el: „Mă numesc Nelu Antocian, sunt din Chișinău, am 19 ani și studiez la Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara, anul II. Fac parte din cenaclul literar Comuna 30 și lucrez ca librar la librăria independentă La Două Bufnițe. În rest, las poemele să spună totul de la sine”.

1) țin minte cum tata mă-nvăța să mă usuc la soare
întinzându-mi brațele lateral
privind în sus cu ochii închiși
țin minte cum înotam împreună până la punctul unde apa devenea măruntă și puteai sta în picioare în mijlocul mării
de acolo totul părea mai ușor și nu știu cum parcă mai natural iar ochii tatei deveneau mai albaștri
țin minte și gustul sărat al cartofilor țărănești care ți se topeau în gură laolaltă cu aroma de ulei și usturoi
țin minte șaurmaua cu care mereu mă intoxicam în prima zi dar după totul era ok
țin minte mirosul căsuțelor de lemn în care trăiam toată familia
patul mamei paralel cu al tatei pentru că tata sforăie și patul meu paralel cu patul lui Sandu ca să putem vorbi și râde noaptea
țin minte pe de rost tonalitatea bărbatului ce vindea păpușoi pe plajă
și cât de buni erau oamenii
senzația continuă de nisip lipit de tălpi și mireasma de iod
liniștea dimineților pe plajă și glasul duios al apei la răsarit

da, țin minte
căci nu mi-a rămas
decât să mențin imaginea unei plaje curate fără obuze-n nisip și alerte aeriene
să o conservez așa cum mi-a rămas conservată copilăria în sticle de plastic scuipate pe mal

acuma un an jumate fundamentul copilăriei mele s-a surpat ca efect la explozia unei rachete rusești pe țărm cu scoici și alge
unde odinioară beam bere și mâncam pește prins din
marea în care m-am învățat să înot
marea în care ne jucam cu alți copii ucraineni ruși belaruși
marea străbătută de ruskii voennîi korabl’
marea la fundul căreia zac scheleți de pești laolaltă cu submarine albalbastturoșu
marea deasupra căreia zboară avioane conduse de băieți cu mame îmbrăcate-n negru
mânați de extazul de-a primi o casă drept recompensă pentru distrugerea altor case

marea în care mă tem că nu voi mai pune niciodată piciorul de pe un mal anume
deși simt pân acum că o părticică din mine a rămas acolo
din iulie 2019
când viața încă era foarte frumoasă
doar că eu asta
nu vedeam

nu sunt credincios dar uneori îmi venea să mă pun în genunchi și să mă rog frenetic pentru mamele ce și-au pierdut copiii în acest război indiferent dacă-s ruși sau ucraineni și mi se rupea sufletul s-o văd pe maică-mea uitându-se la știri cu lacrimi în ochi îmi dădeam seama că în adânc ea își închipuia aceleași scenarii doar cu mine și cu frate-miu morți și scufundați în pământul pe care am crescut mai ales că am făcut majoratul la 9 zile după invazie

ultimul timp mă întreb ce-o fi cu puștii din Harkov și Odessa contra cărora jucam la campionat în 2018 –

oare au tați cu membre retezate
sau poate ei înșiși au fost înrolați, că-s majori deja?
dracu știe
îmi rămâne doar să-nchid ochii cu putere
și să sper că picioarele cu care jucau fotbal acum câțiva ani
le-au rămas intacte

2) suntem două mâini care cerșesc căldură
și tresar la orice atingere
suntem doi ochi de culori diferite
eu – verde, căci încă n-am văzut multe
tu – albastru, fiindcă deja ai obosit
suntem două pleoape care se coboară de fiecare dată când trebuie să fim sinceri
suntem două tălpi care calcă la fel și-n iarbă și zăpadă
bucuroase că mai simt căldura soarelui asupra unghiilor netăiate
suntem o voce care tremură când trebuie să ne exprimăm afecțiunea
și ochi ce plâng fără lacrimi la despărțire


împreună suntem un piept cu aceleași dureri
o diafragmă cu aceleași flori
o gură cu același surâs

fiecare cuvânt rostit de buzele noastre
se va reflecta pe cer
ca cea mai splendidă
constelație
tu doar să mă lași
să-ți iau anii din spate ca
drumul să ne fie mai
ușor
și mâinile mai puțin
reci

3) mi se proiectează
o adolescență pierdută pe rugina căii ferate
aceleași căi ferate pe care îmi pun gâtul prin somn ca să mă trezesc de la șinele trenului
chiar dacă de 18 ani n-a mai trecut niciunul

tot așa a scris Cobain despre empatie
și despre empatie vom vorbi în continuare de parcă am avea mereu destul timp

totul se reduce la efortul continuu să nu spui niciodată ce gândești cu adevărat –
orice tată își pierde forța fizică dacă e nevoie de coborât
un copil
agățat de tavan
și glasul lin al mamei devine un țipăt tăios ca sticla
tu numai rabdă
rabdă
și neapărat o să vezi

palmele făcute căuș
și ține cioburile fix cum prindeai fulgii când erai mic –
cineva îi spune exposure therapy
eu nu-i spun nicicum

Patreon - O mie de semne
Avatar photo
Author

Ștefania Mihalache, născută în 15.08.1978, la Brașov. Absolventă a Facultății de Litere din Brașov, secția Română-Engleză (2001) și a programului Master of Arts in Gender Studies la Central European University, Budapesta (2002). Poetă, prozatoare. A scris Est-falia (roman), Poemele secretarei (roman), Sisteme de fixare și prindere (poezie), Cronica Akasha (poezie), Copilăria. Reconstituiri literare după 1989 (eseu), Gene dominante (povestiri). A scris și scenarii de televiziune. Trăiește în București.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.