Nicoleta Munteanu ne-a trimis texte care glisează cu precizie pe tema efemerității, pe care o compune și descompune caleidoscopic atât prin sticlele colorate ale masculinului și femininului, cât și prin cele ale poeziei și tehnologiei. E o poezie care măsoară cu ace fine repeziciunea întrupării și dizolvării, a creării și trecerii. Imaginile se șterg cum apar, poezia se scrie numai în caz de „ficțiune sentimentală“, nu avem scrisori pemtru că noi trăim într-o epocă în care totul se scrie pe rețele și nimic nu rămâne. Compunerea poemelor trebuie și ea validată de formele veacului, dar și acestea se scurg prin găurile rețelei. Sunt texte cu osatura bine articulată a căror umbră tematică e bine pusă în valoare prin forma controlată a scrisului conștient de natura sa într-o măsură destul de mare cât să se realizeze estetic.
Ce ne spune despre ea: „Numele meu este Nicoleta Munteanu, am 26 de ani și sunt absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Transilvania din Brașov. De asemenea, am absolvit programul de masterat Inovare Culturală, finalizat la aceeași facultate menționată. Lucrarea mea de disertație reprezintă, în același timp, volumul de poezie contemporană cu care am debutat anul trecut (2023), intitulat Astronimic – un joc de cuvinte al unui univers din care nu a mai rămas nimic. Anul acesta am contribuit cu patru poeme în cadrul antologiei de poezie contemporană Ce-ți spui noaptea înainte de culcare? (coord. Marian Mihai). Cu diverse poeme am participat în reviste precum Critic Arad, Spații culturale, Tryton (Madrid)“.
te întrupezi
în cea mai blajină formă
a zgomotului de fundal
ești reper
și gând
și poveste
când zâmbești
devii etalonul
vidului din mintea mea
clipesc și respir
nu te pot cuprinde
pentru că îmi ești fundal
s
o
n
o
r
presiunea aerului
cerul albastru
și nimic din ceea ce credeam
ești tu
clipesc și respir
zațul din cafea are culoarea ochilor tăi
împrăștiați pe fundul unei cești
murdărită de rămășițele zilei de mâine
clipesc și respir
uneori mă rătăcesc
în splendoarea și frumusețea
de a sacrifica poeme
în coșul de gunoi al trenului
splendoarea și frumusețea de a da
din portofel în portofel
acronimul numelui tău
clipesc și respir
sărut mâna unei străine
clipesc și respir
sacrific poeme
pe care nu le va citi nimeni
pentru că tu
în cea mai blajină formă
a zgomotului de fundal
n-ai rămas.
*
nu ți-am salvat numărul în telefon
ca să nu-mi lovesc degetele cu ciocanul conștiinței
de fiecare dată
când vreau să-ți vorbesc despre nimicuri
sau despre acronimul poemului
pe care nu l-am observat
Totuși
E
Prea
Liniște
Atât
Cât să
știu că mâine voi râde de mine
și mă voi chirci
spatele mi se va îndoi și rușinea va curge
picătură cu picătură
infinit cu infinit
durere din durere
poem
din
poem
umbra ta a căpătat
forma universului elastic
în care noi
nu
pari genul de om care călătorește fără bagaj
& după două replici schimbate cu străinii
intenționează să rateze stația
întâlnirile stângace sunt cele mai frumoase
îmi amintesc mereu că încă mai pot
să fiu deosebită la puterea a zecea pentru cineva
acum cât mai sunt tânără și frumoasă mai pot să fac drame
pot clipi de două ori și sigur ai să mă lași să stau lângă tine
f e m e i e
nu contează
oricum oamenii nu văd dincolo de piele
și de ceea ce ai în exterior
decât dacă sunt forțați de împrejurimi
f e m e i e
nu ți-am salvat numărul în telefon
într-o zi o să dispară tot ce ți-am scris
ai să râzi de tine că nu te-ai ținut departe de rețelele sociale
când pâcla de pe ochi îți va arăta realitatea despre mine
și vei râde în hohote
oricum oamenii nu văd dincolo de piele
oricum e doar presiune
și albastrul se schimbă după cum vrem noi
oricum tot ce ai spus deja s-a șters
dar printre scaune te-am văzut
făceai ce făceam și eu
gesturi improbabile de căutat cu privirea
sportul național al oamenilor singuri
sportul național al validărilor
sportul național al strigătului umbrei tale
peste gările de vest în care dispari fără urmă
te-am țintuit până ai urcat în autobuz
sigur ai luat un 2 fiindcă am fost acolo
sigur ne-am mai văzut fiindcă ai fost acolo
știai ca nu voi bea acea cafea niciodată cu tine
și niciodată nimeni nu va citi
nimic din ce am scris
*
ți-ai imaginat că suntem blocați
în cuvintele unui secol apus
despre corespondențele efemere
nu se va scrie niciodată
în cărțile de critică literară
n-am ce scrisoare să pierd
nu mă cheamă Veronica Micle
după ce mor
face ID-ul n-o să mă mai recunoască
pupila strânsă ca o stafidă stricată
nu se va mai dilata
fiindcă nu mai are nevoie de lumină
vor rămâne oasele
forma coloanei mele va deveni
în sfârșit
o linie dreaptă
împrăștiată pe fundul gropii
n-o să mă mai doară nimic
voi fi așa cum trebuie
pământul ține în el secretele
el nu strigă nu plânge nu geme
așa că
despre corespondențele efemere
nu se va scrie niciodată
compune și tu poeme din lucrurile bune
mă întreb cum le povestești altora despre mine
atunci când le arăți ce am scris
când nu poți să îi spui cuiva te iubesc
spui că îi iubești existența
e absurd să ai pupila dilatată
și să nu poți uita niciodată
imaginea
poemele se scriu doar în caz de ficțiune sentimentală
nu ai nimic de găsit acolo
nu ai nimic bun despre care să spui
nimeni nu vrea să intre în malaxorul poetului
nimeni nu iese întreg de acolo
ziua
jonglează
cu
imaginile
stocate
cu
forța
încăpățânarea de a rămâne obiectiv/ă
supraîncărcarea cu griji
&
tot ce e inutil
memoria nu se poate elibera decât prin ștergerea lacrimilor
e absurd să ai pupila dilatată
și să nu poți uita niciodată imaginea
ce i-ai spus mamei tale
despre străinii care gâfâie de teama
de a nu fi uitați?
mă întreb cum le povestești altora despre mine
atunci când le arăți ce am scris
indiferența bărbătească se naște din cearta inutilă
cu mizeria societală
îmi vărs nervii acasă și apoi ne culcăm toți liniștiți
eu nu voi fi niciodată indiferent
& tu nu vei ști niciodată dedesubturile mele
închid ochii
ca să nu știu ce o să se mai întâmple
în continuare voi crede despre mine că
nu știu să compun poeme
din lucrurile bune
