Am căutat prin arhiva O Mie de Semne și am găsit primele poeme publicate de Paula Maftei pe site-ul nostru. Se întâmpla pe 15 ianuarie 2020 și spuneam atunci că „mi-a scris la recomandarea d-lui profesor Gheorghe Cîrstian, lucru suficient ca să iau încă de la început drept foarte îndreptățită intenția de publicare pe www.omiedesemne.ro. Așteptările nu mi-au fost înșelate, dimpotrivă, semn că filiera pe care vine Paula (absolventă a liceului „Petru Rareș” din Suceava) este una cât se poate de credibilă”.

De data asta Paula întărește una dintre afirmațiile făcute în scurta notă biografică de acum mai bine de doi ani și jumătate, afirmând că „poezia s-a prins de mine și am continuat să scriu, de data aceasta mai asumat, aș adăuga”. Am observat și eu acest lucru, așa că nu am ezitat nicio clipă să dau drumul în lume poemelor primite la Poșta Redacției.

Iată și nota biografică de care spuneam: „Sunt studentă la Facultatea de Drept a Universității București. Am scris poezie în liceu, făcând parte din Clubul de Poezie Alecart (azi Casa de Poezie Light of Ink), am publicat în revista Alecart, precum și în antologia Casa de Poezie.”

S-or mai fi schimbat ceva lucruri din 2020 încoace, însă calitatea poeziei scrise de Paula Maftei nu. Convingeți-vă singuri citind textele de mai jos.

Donați pentru susținerea proiectelor noastre aici:

https://www.patreon.com/omiedesemne
Cont RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu

Buy me a coffee pe siteul O Mie de Semne: https://omiedesemne.ro/

https://www.youtube.com/channel/UC91M_WEGP3Ud4HJDeD_nLIQ
Pentru a susține canalul Youtube O Mie de Semne apăsați butonul Join și veți deveni automat membru. Lângă numele vostru va apărea iconița de membru și în felul acesta toată lumea va ști că ne susțineți financiar.

Vă aștept textele la adresa [email protected]

the same deep water as you

sunt pământ,
mașinărie de eliminat fluide,
precursor de serotonină în mâna unui traficant,
apărător ales al acestuia,
amintirea că perchezițiile domiciliare trebuie tratate cu o anumită rigoare:

nu intra în casă înainte să simt lumina,
nu o devasta pentru plăcere
chiar dacă insist
nu mă lua pe nepregătite
spărgând ușa,
analizând meticulos interiorul
respingător, sângerând, umed.

armele sunt expuse pe masă, uzate, dar funcționale,
la fel și substanțele ajunse-n fanta sinaptică,
la fel și eu.

așteaptă să-mi găsesc vocea
care-ți va spune
că o ușă nu e o ușă,
e reprezentarea unei mame
a unei cutii toracice care mă conține
la fiecare bătaie neregulată a cordului,
în fiecare dimineață în care nu sunt.

homesick

duminicile se nasc din grija mamelor.

iată ziua venită pe lume
din pântecele cald și umed în care am fost,
în care mă voi întoarce
la sfârșitul acestui trip psihotic
al îmbătrânirii pielii,
pe care îl trăiesc neasumat
și pline de turbulențe.

duminicile mor odată cu tații.

sunt un creier ars,
condus pe ultimul drum
de un convoi poluant,
de corpuri
paralizând la gândul
ca nu cumva să vină ziua în care
marele șofer funerar le va conduce pe ele
spre locul plin cu verdeață,
în care ne-a fost întinsă o pătură
încă de dinainte să ne naștem.

durerea desfigurează
orice sens găsit în larvele adunate,
în ceea ce ele numesc data morții
sau supoziția că data expirării cărnii este aceeași cu moartea,
dar nimeni nu ține un priveghi deosebit de bogat în grăsimi
pentru zilele în care întunericul roade din tine
ca un câine maidanez
nemâncat
de mii de ani.

disintegration

într-un timp atât de delicat precum acesta s-a născut copilul de sticlă.
suflat stângaci, în grabă
a vorbit,
a mers,
a ascultat,
nu neapărat în această ordine
și-a desfăcut aorta
pentru toți rezidenții nepricepuți
în suturi primare, neresorbabile,
pentru toți pseudointelectualii
și familiile acestora.

copilăria a fost și încă este
o stație de sablare între emisfere,
modularea impulsurilor
și gândul.

sunt eu.
sunt eu la marginea patului,
aștept să te trezești plină de convingeri, intransigentă și grăbită,
pentru a-mi lua intravenos
doza de invalidare,
pentru a fi obedient și plin de regret,
pentru a scrie acest poem obosit.

dormi, copilul meu,
dormi,
până în ziua în care va veni cineva
cu pielea albă,
care să vadă prin tine lumina,
la marginea celei mai mari tristeți,
simțită
de toți sticlarii lumii
deodată.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.