Renate Georgescu revine la rubrica Poșta Redacției cu trei texte reușite. Poemele circumscriu o sensibilitate personală transformată (deocamdată încă timid, dar observabil) într-o mitologie poetică. Poemele Renatei Georgescu au un peisaj bine conturat în care încap porumbei, primăvară – gingășie – secondate și sincopate de abrupte trăiri psiho-cognitive, care modifică geometria interioară a peisajului atât la nivel de expresie cât și la nivel de culoare a emoției. Folosesc intenționat sintagma aceasta, pentru că mi se pare că asta au, în mod special, poemele de față – un soi de culoare emoțională complicat de indentificat sau de explicat, dar care se simte. Textele au, de multe ori, o interfață prietenoasă, astfel încât nu ești avertizat când pomenita culoare emoțională se schimbă. Și se poate schimba în rău și în tragic, fără ca interfața să se modifice semnificativ, întocmai ca bibelourile care „dansau/ netemându-se cu adevărat de fragilitate“, netemându-se că dansul este generat de cutremur.
Ce ne spune despre ea: „Sunt Renate Georgescu și am 20 de ani. Mă ocup într-o manieră simplistă de lucruri complicate si vice-versa. Îmi e foarte frică de cutremure și de hipersensibilitatea mea ca nuca în perete în poeme. Revin la omiedesemne cu drag, sperând să fie suficient acest grupaj format din ce s-a mai schimbat între timp.“
Hipersensibilitatea sa nu este ca nuca în perete. Chiar deloc.
în vis
în curtea alor tăi copiii se legănau
în grădinile suspendate ale babilonului
se împingeau unul pe altul fără să își aștepte rândul
și scuipau în ghivece prinse cu
lanțuri aurii de fier
atașate de gleznele porumbeilor.
În interiorul crizantemelor li se nășteau puii
pe care mâna ta zgâriată de lapoviță
ce mirosea a scrum și a cremă de gălbenele
îi învăța să zboare înainte de a păși
să mănânce înainte de a deschide ochii.
Și le coseai penele prin pori și prin tine
ei cunoșteau
blândețea și încrederea de a fi viu
pentru prima oară
o legănare pe picioare
înainte ca norii coapsă de nimfă
să se lichefieze în bălți amestecate cu pișat
în miezul dimineților din gară
înainte să îi las să se înece cu zațul rămas în termos
pentru că e ceva magic și deprimant
în a rămâne într-o aglomerație de lucruri ale tuturor uitate.
Am văzut campionate de înot la fântânile centrale
mame ce își îmbrăcau fetițele în alb
un străin ce îmblânzea flori nevândute la hale
și nimic nu m-a făcut vreodată să mă îndoiesc de frumusețea ta
cum se rezema de spătarul scaunului când luminile mașinilor proiectau un întreg arhipelag
pe ziduri de cetăți fortificate
iar păienjenii vâsleau către mal.
Mai puțin atunci când nu te văd niciodată de fapt
și soarele pâlpâie în disperare
iar pentru câteva momente
distanța dintre pământ și cer pare mai mare decât obișnuia.
e o ușurare că n-am auzit ușa cum s-a trântit
cât timp vitrina se bălăngănea cu zgomote ascuțite
pe ritmul cărora bibelourile dansau
netemându-se cu adevărat de fragilitate
de transparența subțire pe care călcau
le-am văzut nemișcate după ciobire
fărâme de sticlă pe care le pun în zonele pilite ale cariilor care sapă tot mai adânc
despătuream nodul mugurilor rupți cerând iertare primăverii.
Ai smuls o fracțiune din mine și deliberat te-am forțat să tragi mai mult
de dragul lucrurilor pe care cine nu și le-ar dori când este singur
frica de durerea de după scoaterea cuiului din călcâi.
e o ușurare ca n-am auzit ușa cum s-a trântit
că n-am șchiopătat dimineața până la bucătărie
să-mi îngădui să uit să ud florile și mai încolo
crengi uscate din care porumbeii își vor face cuib
în care uitarea noastră folosește la ceva.
un jeg
sunt
vinovată și rea
și abrazivă la slăbiciuni
fie primăvară cu miez malign
să fiarbă-n interior să-nflorească
și tot puroiul clocotit în furie să devină
sublim
fum de la eșapament ca niște nori de ploaie pe cer de deșert.
înainte să te doară burta înainte de a fi sincer cu mine
să mă vezi protejându-mă prin corectitudine și asalt
să te saturi să-mi manufacturez carisma din mizerie
greșeli prudente, aroganță și impuls.
Și oamenii de vârsta mamei mele încep să moară
iar reflexia pe care o mi-o văd la margini e atât de clară
lucrurile mici sunt fisuri amăgitoare și se extind
să crape carcasa de neon
unde moliile se izbesc și se întind
și-mi imaginez că-n lumina artificială
ochii lor au culoarea castanelor zdrobite.
Absența e un strat subțire protector și rămâne motivul
pentru care merg atât de repede pe stradă
și le mulțumesc celor care mă privesc și când mă uit în jos.
