Citim azi trei poeme de Renate Georgescu la Poșta redacției. Sunt mai multe mail-uri care așteaptă răspuns și vom ajunge și la acelea curând. Azi am ales însă un grupaj primit mult mai recent pentru că poeta m-a cucerit cu fluiditatea versurilor și cu iscusința cu care aruncă și cu imagini și cu senzații. Găsesc aici și vulnerabilitate și forță, găsesc și artificiu și sinceritate și asta mi se pare foarte atrăgător —dar mai ales ceva ce aduce mult a siguranță lipsită de orice apologetic. Are și structură pe lângă siguranță și asta mă face să cred că îi merge bine mâna la scris, ceea ce ne spune poate câte ceva despre faptul că scrisul se întâmplă și când ne gândim la el, nu doar când îl practicăm.
Ce ne spune despre ea: Sunt Renate Georgescu și am 20 de ani. Îmi place să fac cafele și am lucrat într-un bar pentru ceva timp. Studiez Limbi și Literaturi Străine în București. Nu scriu des însă mă gândesc mereu despre ce aș putea scrie. Nu am publicat nimic niciodată
don’t need to play, i know the rules already
Magnus Carlsen are răgușeala netratată a cuiva pe care îl vezi atunci când vrei
să suprasaturezi o amintire
pe care o dezlipești câte puțin la colțuri când din reflex îți verifici singurătățile în care
aș vrea să-ți spun cât mă bucură că nu vorbim.
Dacă nu era vaporul uzinelor nu știam că există o sursă de lumină în bezna de afară
ceața ne înfundă urechile
conturul clădirilor e blurat
acum ferestrele fac parte din cer
sunt frânturi sigilate de stea din care curge o lumina caldă
te pui fix in fața ei
sa îți uzi florile și să îți scuturi așternuturile.
Nu mă mai orbește, e incompletă și sensul i se schimbă
e acolo doar pentru a mă face să te văd
și doar umbrele mâinilor mele pe pereți se uită înapoi la mine.
Să mă faci să mă simt ca ultimul om e un alt mod de a te proteja. Fratele tău mai mare și-o ardea prin cazinouri in ‘09
strivea sub pumn tot ce prindea doar
să-și amintească cum e să fii la limita de a deveni altcineva.
E trist că pierderea înseamnă sa rămâi exact cum ai fost înainte de joc, că e doar un țarc de gladiatori care
sărută pământul în timp ce se uită către cer.
N-am pierdut niciodată un meci in fața lui Magnus Carlsen dar ce am e mai puțin decât câștig.
Bunica m-a învățat cum să mă închin
pleoapa îți acoperă pupila, un pansament pe o fractură și
vrei cu adevărat să te afli aici,
căci dacă strângi suficient din ochi
ridurile de pe frunte devin continuarea primei ezitări a pulsului de încredere prematură
în orice te lasă suspendat în dozajul necesar,
cât să nu ți se scurgă sângele în cap, să nu se întărească, să nu te omoare, pentru că asta a însemnat mereu adevărata grijă.
Pentru că îndurarea glorifică chinul dezosării,
mijloc între predicții și predestinare.
Modul în care se înmoaie oglinda când o apeși cu arătătorul,
raza ratării ce o tranversează reflectă
fiecare gest al cărei retușare îi e retușată din
teama de a fi cu adevărat văzut,
unde fiecare sacrilegiu de sine este sacrificiul care îi lasă să te iubească, acum că-i iubești,
atunci când anii au început să se succeadă.
Cineva te cheamă la masă
am început sa mă gândesc la destrămări,
dar nu la părțile în curs de izolare una de cealaltă.
mai mult la firimiturile pe care mi le lași să le adun și mâncarea din chiuvetă cojile de ceapă
nisipul de pe tălpi
cum totul e mijlocit de ceva ce e al treilea care rămâne.
La câinii vagabonzi sau accesele de furie-
cum mai întâi trebuie să te înspăimânte pentru a vedea un rost în a le îmblânzi. Oarecum și evitarea e bună de ceva când e atât de aproape de ce te aduce să te simți in control.
Atunci când totul e static ți-ai schimba și modul de a mesteca pentru a uita
că mănânci singur?
cum ai face-o pentru o durere de dinți
tu trebuie sa te fuți pe drumuri
să ți se tocească bocancii pe tren
să îi lași pe cei ce urcă să se țină de balustradă
să te plângi ca nu ai timp sa te controlezi la doctor
să nu te duci din frică
să nu te descalți ca sunt cioburi
așa trebuie sa fie.
pentru că pentru oamenii ca noi cea mai bună opțiune e cea care li se dă
și ajung să-mi rod unghiile până la os de când aștept
sa trăiesc singurătatea peiorativă
în interiorul căreia pot să mă opresc din a-mi mai forța inima să imite bătaia fiecăruia din picior.
Pentru că o altfel de validare survine din izolare
când sputa e cel mai vulnerabil lucru pe care îl poți scoate din tine.
Mila e singura familiaritate pe care o ai cu tandrețea și de aceea atingerile lor sunt doar bătăi pe spate.
