Anul trecut, atunci când i-am refuzat în două rânduri apariția la rubrica „Poșta redacției”, îi spuneam lui Șerban Pop că va veni momentul când va primi un răspuns pozitiv, însă asta depinde numai de el. Nu știu dacă a ținut cont de acest sfat și poate că nici nu are importanță. Ceea ce este cu adevărat important – pe lângă răspunsul pozitiv, care nu poate însemna totuși mare lucru în lipsa continuității – este că Șerban a făcut mulți pași înainte de atunci. Cel mai mult se observă acest lucru în primele două poeme (pe al treilea, prea deșirat și livresc, l-am lăsat pentru contrast), în ciuda unor desincronizări și stridențe destul de vizibile. Totuși, pentru mine a fost important fondul – celelalte pot fi efasate fără probleme de un ochi ceva mai experimentat –, iar decizia de publicare este o încurajare pentru Șerban de a continua, așa cum spuneam, pe linia trasată de patrick și teodora sau remollyrare.

Iată ce ne-a scris: „Sunt Șerban M. Pop, dar prefer doar Șerban. Sunt elev în clasa a XII-a, sunt confuz și încerc să pun ordine-n gânduri cu poezia, dramaturgia și critica. Dramaturgia și critica se ascund pe Liternet.ro, poezia pe nicăieri. De stilul meu au avut grijă oamenii faini de la Poethree și Nest. Și cam atât. Totul pare mundan, dar asta și încerc să surprind în poezia mea.” 

patrick și teodora

nu-i nimic
nu-i nimic de ascuns
eram pe stradă
și am văzut cuplul ăsta
cu ea plângând pe scări
și el stând tăcut lângă ea

am sunat-o pe Ale și a zis
că se despart
și știam
deși nu-i știam
pentru că m-am dus să mă asigur că ea e bine

și vezi, i-am scris lui Patrick
și Teodorei

nu-i nimic de ascuns
că am facut-o
pentru că mă atrage ideea că
fiecare zâmbet e un plasture pentru ce simțim noi de obicei

cu tot teatrul cu tot, tot singur e pentru bărbați
cu sau fără beri
pentru că necesită atât de mult curaj să pui întrebările dificile

și încă mai mult să ți le pui ție însuți
mai ales când e ziua copilului și tu nu te mai simți de mult așa
și tot te îndrăgostești din două în două minute

m-a sunat mama și a sugerat să mănânc ceva special
și a zis
“Ce vrei de ziua copilului?”
nu știu cum să-i spun că
am primit tot ce-am vrut
dar și că
are să fie așa de frig curând
și nu vreau să abandonez copilăria asta
nu merită să-ți cerți copilul din tine
dar îi spun că nu-i nimic
nu-i nimic

remollyrare

îmi plâng în spatele ochelarilor de soare
din Cișmigiu au venit niște băieți
și-au bătut măr un tip din paralelă
așa de formă
să nu se lase uitați

eu mi-am scos bateriile din ceasuri
propria mea versiune de time-travel
lumea se tot duce, dar timpul rămâne pe loc
de dinainte de pandemie
de dinainte de toate astea
doar de dragul de a nu lăsa uitate câteva momente de tinerețe la borcan

așa ceva rămâne cu tine, fie ca regret
fie ca succes.

trece timpul și fără ceasuri
văd că
ticăie undeva prin capul ăsta fără să-i pot spune să se oprească
și barba tot nu se lasă să crească

așa penibil îmbătrânim.
uităm amar de lume
pe nimica bun, sincer.

paranteză

Medusa,
iartă-mă puțin
voi divagha
încerc puțin să găsesc sensul

am un gust acru în gură
după sărutul tău, Medusa
a fi iubitul tău înseamnă să sărut cu ochii închiși
și nu pentru că nu te-aș putea privi, ci pentru că sunt prea mulți ochi asupra noastră
o coroană de șerpi ce nu se lasă pieptănată
iar de-aș fi piatră, tot tu m-ai săruta

ținem ochii închiși ca să nu ni se reverse iubirea de pe sub pleoape
să nu orbim de privirea celuilalt
să ne mai putem concepe
iubim cu ochii închiși, iubim în paranteză

dar azi, când dau să-mi spăl gura de gustul acru
aflu că nu e vina ta,
nu.
îmi trec apa prin obraji ca să pot gusta din nou
și observ că rămâne acreala unei sforțări a limbii ce nu e sărut
e vers artificial

nu fiecare poem trebuie să fie despre mitologie
tu nu ești un mit
ești reală, fizică
ești o adunătură de forme cioplite divin, dar totuși umane
ești o paranteză.
ești în afara contextului meu actual
ești o didascalie,
*a se citi numai mie*

ține minte
ești regina albă
cea mai importantă piesă a jocului tău mundan și propriu de șah

mă atrage faptul că odată s-ar putea să auzi ce spun eu acum și să nu știi vreodată că ești tu.

cât de des credem că oamenii se gândesc la noi,
foaie albă?
cât de des se așterne cerneală invizibilă pe istoria vieții noastre?
cât de des te va citi cineva cu intonația greșită
sau
te va cânta în cheia pe care o cred ei de cuviință?

Medusa, nu știu dacă ești un monstru.
nici nu știu ce ești
nici nu știu cine s-ar presupune că sunt

în fine,
dedic asta trupului tău.
dar nu mai mult de atât

pentru că încerc să mă opresc din a vedea viața
drept o serie de poze pe care trebuie să le transmit poetic
pentru că s-ar putea să nu ajung să scriu
nimic nou sub soare
și să am impresia că te cunosc după o cană scurtă de cafea
și după vocea-ți răgușită

foaie albă, dacă ajunge să se scrie vreodată pe tine finalul unei cărți
sper să fie cartea ta preferată

și poate, undeva, în colțul minții mele
sper să fiu și eu un personaj
și dacă e episodic
nu vreau să fiu un simbol
eu nu sunt un mit
sunt fizic și real
sunt o adunătură de forme cioplite copilărește
diform și totuși uman
sunt nebunul de alb

nu fredonați, vă rog.
nu în cheia aia se cântă

poemul nu trebuie să fie nimic mitologic
autorul a uitat deja ce a vrut să spună atunci când a scris ultima literă
sensul nu e nimic mai mult decât o didascalie.
printr-un proces logic tu ești sensul
ai ținut minte?

paranteză închisă

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.