Este perioada revenirilor la „Poșta redacției”, așa că astăzi protagonist este Mihai Gheonea, un poet de 21 de ani, student la Facultatea de Litere, UBB, din Cluj-Napoca, specializarea Limbă și literatură, secția Engleză-Norvegiană. Mihai ne-a trimis în vară câteva texte pe care le-am amendat amical, iar acum revine cu speranța că între timp a mai evoluat.
Iată ce ne-a mai scris Mihai în e-mail-ul adresat redacției: „Adevărul e că o perioadă destul de lungă de timp simțeam că stagnez cu ceea ce scriu și că aveam nevoie de o gură de aer proaspăt pentru a merge înainte. Se pare că reînceperea anului universitar era imboldul de care aveam nevoie, cu toată suita de experiențe noi cu care vine de fiecare dată, poetice sau nu. Am ținut cont de feedback-ul dvs. inițial și vă aștept cu nerăbdare părerea și despre aceste texte mai noi.”
Believe it or not, nu am ce să spun despre cele trei poeme de mai jos. Cred că se recomandă de la sine și mai cred că față de data trecută progresul este evident. În fine, mai cred că dacă Mihai va menține acest ritm vom auzi mai curând de cât ne-am fi așteptat de o nouă apariție editorială, un debut al unui tânăr student din Cluj care se bucură că „nu s-au stins toate becurile în Mănăștur”. Aferim, Mihai!
ți-a mai spus cineva cât de frumoasă ești la 5 dimineața?
nu știu cum de nu simt somnul cu tine,
știu doar că e cald și bine și n-aș vrea să plec
ies în stradă și văd
Clujul plin de ceață și mie mi
se încețoșează ochelarii și strâng tare din ochi
săruturile alea de plecare s-au simțit atât de firești
și mi-aș fi dorit atât, atât de mult să fi rămas
strâng tocul de ochelari în mână în buzunar
gata să plesnească și strâng tare din ochi
mersul acasă e mai bun în porții mici
cât să încapă într-un bento box
orice mai mult deja e nociv
ca aerul plin de praf de cărbune al Rovinariului
/home is a poison that must be administered
in small doses,
in order to become tolerant to it
mușcături mici, încât să nu rupi pielița
ce desparte realitatea imediată de ecourile psihice
ale țipetelor și ale palmelor și certurilor
pielița ce-l desparte pe Misha//de copilul care fugea
și băga capul în pernă
când mă-sa era bătută din nou
și amenințată cu moartea
de o gură cu dinți stricați puțind a alcool stătut
trenul accelerează și ideea mi se accentuează în minte
toți trebuie să ne înfruntăm casa cândva
cu tot cu vecini de bloc morți la 25 de ani
și tați ai dracu’ de oribili
și camere în care am plâns de atâtea ori
făcuți muci de la bere sau vin sau votcă ieftină
în camere unde am murit și ne-am născut de atâtea ori
împiedicându-ne de fiecare dată de cordonul ombilical,
căci greu mai învățăm
cu moartea care plutește deasupra stratului de ozon,
așteptând ca fumul termocentralei să-și facă treaba
douășunu
când eram mic
la grădiniță adică
voiam să mă fac mare cât mai repede
eram foarte rușinos
și chiar și la serbările soră-mii
mă ascundeam în spatele lui Patrocle
puneam tot felul de întrebări tâmpite
și presupun că asta nu s-a schimbat
de exemplu
mami de ce unșpe se citește unșpe și nu unșunu
că e un unu și un unu?
oare mă gândeam eu pe atunci
când învățam numerele
că voi ajunge într-o zi să zic
că am douăzeci și unu de ani împliniți
că de-abia la cinșpe sau la șaișpe ani am învățat să-mi leg șireturile
oare mă gândeam eu pe atunci la altceva decât la oul kinder
cumpărat de mama
și cum îmi spunea
alex alexandru alexuțu alexeevici
mă gândeam eu că la treișpe ani colegii
nu o să mă strige alex
ci grasu’?
sau că la douășunu o să fie
mihai mișu rollo
la cinci ani când fugeam acasă de la grădi
să-i spun tatei că am învățat să spun „father”
în engleză
mă gândeam eu că
la nouășpe ani o să-mi dau cambridge-ul?
sau că o să ajung să uit
ce înseamnă „father”
și că la douăzeci și unu
o să am în laptopul meu o sută patruzeci și unu de poeme în engleză?
în clasa a treia când m-am îndrăgostit de colega aia
când a cântat la serbare „a fost odată!” de Mărgineanu
mă gândeam eu câte poeme de dragoste am să scriu la viața mea
și pe câte aș vrea să le înghit la loc
parcă aș vrea să mă întorc înapoi
acolo
când un crush tâmpit era cea mai importantă chestie
și refuzul cea mai mare îngrijorare
/douăzeci e numărul blestemat
douăzeci și unu de ani aproape nouăzeci de kile
aproape un metru optzeci
o sută cincizeci și trei de poeme în română
m-aș pune jos cu mătăniile în mână
ca să număr toate dățile în care mi-am dorit să fiu mort
dar mi-e puțin frică
mătăniile au chiar o sută de mărgele
de câte ori n-am vrut să pot da totul înapoi
să nu mai știu să număr
să merg chiar mai în spate
să mă înghită neantul înapoi
azi ca în multe alte zile
am câștigat
pentru că am reușit
să mă scuip singur și să mă târăsc prin noroi
înainte ca oricine să apuce să-mi aducă un cuvânt de laudă
la care nu știu niciodată cum să
reacționez
sau să raspund
dar azi am câștigat pentru că
am apucat să-mi dedic singur poemul ăsta
înainte să apară urările de la mulți ani
n-am mai ascuns data nașterii de pe facebook
anul ăsta nu e douăzeci
anul ăsta am început să nu-mi mai rod unghiile
unu doi trei patru cinci șase șapte opt
nouă zece unșpe doișpe treișpe paișpe
cinșpe șaișpe șaptișpe optișpe nouășpe
douășunu
bravo alexuțu
se-apropie un noiembrie sacadat/cu revelații tardive
libertatea doare la fel de rău ca izolarea
și asta îmi e mereu iluzia
îmi număr țigările din pachet
în timp ce Cobain urlă în boxe
„my girl, my girl, don’t lie to me,
tell me where did you sleep last night?”
mă întreb ce, în lume, o fi al meu, pus deoparte;
câine sărman care scurmă-n spuza
rămasă în urma grătarelor și râsetelor
mă plimb pe stradă și constat că
la ora asta mai umblu numai
eu și străinii
aud în jurul meu maghiară, spaniolă și franceză
și-mi dau seama că nu limba e cea mai grea barieră
înțeleg că unele lucruri se află
dincolo de lexicologie și fonetică
se-apropie noiembrie negru/o culoare întoarsă pe dos
care îmi aduce aminte că am scăpat
negru ca un nou început
ca semn al supraviețuirii
ca cicatricea de arsură chimică de pe pumnul stâng
am scăpat din tot ce-am trăit până acum
și acum pot din nou să privesc lumea în ochi
mă pun în pat și mă-nvelesc
tac și tremur și poate-n somn mai tresar uneori
dar am scăpat
când deschid ochii mai văd câte un licăr reflectat prin camera
ce bine că nu s-au stins toate becurile în Mănăștur
