Iustin Butnariuc a citit la ediția 245 a Institutului Blecher – admirabilul și longeviul club de lectură condus de Claudiu Komartin și Ana Toma – alături de Bogdan-Alexandru Stănescu, fapt devenit, fără îndoială, un reper în biografia literară a tânărului scriitor. Că nu oricine ajunge să citească la Blecher o demonstrează și cele trei poeme de mai jos, fiindcă sunt scrise cu nerv, cu putere de observație, cu imagini pline când de o visceralitate care frizează un gen de neonaturalism deloc lipsit de adecvare, când de sensibilități atașante (aici la capătul lumii/ am văzut oleandrii acoperind igrasia) sau de un ludic aproape infantil (într-o noapte au furat stelele/ le-au înlocuit cu stafide).
Iată ce ne-a scris Iustin despre el: „Mă numesc Iustin, am 23 de ani și sunt student la Medicină. Sunt pasionat de literatură și scriu de mult timp – proză, eseu, dar mai ales poezie. Am fost premiat la câteva concursuri literare (Premiul I al Concursului Ion Chichere, Premiul Euterpe al Concursului ,,Panait Cerna”) și am publicat texte în Poesis International, pe platforma Poetic Stand, pe Liternet, dar și în diferite reviste de cultură. În luna martie a acestui an am citit la Institutul Blecher.”
o noapte și o zi în favela
aici la capătul lumii
am văzut oleandrii acoperind igrasia
favela în continuă mișcare
plante de aloe vera năpădite de melci
goana sălbatică a turmei
abatoarele au predat ștafeta
apoi luna s-a așezat în furnal
„de sub balcon, un fum noi ți-am trimis”
barurile pline, mâini căutând pahare
frigul și noaptea ca o beție
alei strâmbe și fete mirosind a secară
superbe unele, cu șolduri tatuate
jaguari și triciclete, copii înveliți cu faianță
și steaguri, multe steaguri
fără logică, dar frumoase
unghii cu panarițiu, unghii vopsite
pline de pământ scormonind prin tăuri
agate diforme, picadori uciși
scutere și ventuze, vuvuzele și struguri
peisaje holerice, tălpi încinse
conturul vicios – ispita și pustnicul
sub același cer alb
pasional și totuși,
atât de alb și uneori roșu,
peste evazioniști și locuințe cârpite
la capătul lumii
soarele strălucește
de două ori mai puternic.
un prozo-boem despre frumusețe
dimineața din newfoundland începuse ciudat
o carcasă uriașă de cașalot adusă de curenți
reflecta lumina puternică a soarelui electrizant
– un castravete-de-mare era prins de acest trup paralitic
care săpase în conturul plajei o băltoacă plină de sânge.
spre ora zece au început să vină
pâlcuri de oameni cu piepturi bronzate și femei cu corsete
prea strânse,
după ele soseau copii care insistau să te plimbe cu calul
contra-cost
până la ceea ce ei numeau monkey land,
o peșteră inexpresivă
situată la două mile distanță.
firește – au început pozele
zumzăielile inutile, atitudinea decadentă
umpleau golul lăsat de umbrelele care îi protejau pe turiști
apoi protestul împotriva autorităților locale
părerile incomode și spre final, bișnița.
cred că e bine, putem să îi despicăm craniul
și să facem lumânări de spermanțet,
de fapt, știi ceva, dacă îi dai o gaură aici
– și degetul atingea cadavrul fix în creștetul capului
nici nu avem nevoie de flex
eu zic să îl vindem pe ebay
eu l-aș descarna și i-aș vinde oasele drept trofeu
să facem o cauză umanitară din moartea acestui animal și să atragem turiști
în fine, să facem orice din el, dar să ne iasă și nouă ceva.
pe la ora două a venit primarul însoțit de cincizeci de consilieri
erau toți îmbrăcați în costume și priviți din drona ce raporta situația live
mulțimea arăta ca o masă de biliard cu un număr exagerat de bile negre
prin mâna unui consilier de nădejde primarul a palpat ceea ce fusese
cel mai mare prădător care a trăit vreodată
prin pașii unui alt consilier l-a măsurat: cincizeci-și-două de picioare
iar mai apoi pe un ton declarativ, prin vocea
unui alt consilier a rostit:
avem situația sub control
dar adevărul era departe, necroza necruțătoare împânzea mădularele cașalotului
frumusețea era acolo, într-o continuă dezintegrare
până la cele mai ascunse fibre,
pregătită să putrezească pentru totdeauna
– bacteriile nu iartă nici măcar țesutul aproape mort
ele mănâncă și descompun orice fel de carne aproape vie
iar la schimb unele dintre ele produc acizi, toxice
și mai ales gaze.
pe la ora patru, când soarele prăjea mulțimea dispusă pe arii din ce în ce mai largi
în cercuri concentrice ce aveau în centru corpul cașalotului
fizica și chimia și-au dat mâna
gazul metan emanat cu insistență pe nevăzute
s-a combinat cu flacăra eterică pentru climaxul show-ului
corpul cașalotului a explodat împroșcând cu măruntaie
cu resturi de plancton și cu umori care mai de care mai parfumate
împrejurimile din newfoundland –
primarul a prins o bucată de creier, de astă dată cu propriile mâini
unii s-au ales cu schije de os care li s-au implantat adânc în piele
iar alții mai norocoși chiar cu spermanțetul mult visat
și castravetele-de-mare?
chiar el a spus această poveste.
c a m e r a o b s c u r ă
într-o noapte au furat stelele
le-au înlocuit cu stafide
o pisică mușca dintr-un colț de pâine
cu dinții de lapte, copilul a ridicat
borcanul la cer și în el au căzut
două boabe de fasole
de ce nu mai vedem
dincolo de degetul care arată cerul
când spuzele mareelor
duse și întoarse pe același continent de funingine
se rostogolesc ca vălătucii pe tavan?
emoție în c a m e r a o b s c u r ă
o copie mecanică, ochiul animal
un platou de filmare cu suspensii
peste care trece un camion
supraîncărcat,
impasibil accelerează
el aduce în cadru
coji de banane atent desfăcute
– o miniatură a depravării.
