Citim la Poșta redacției un grupaj semnat de Ana Manolescu, o adolescentă de 17 ani care pare să experimenteze deja cu cel puțin trei stiluri de poezie: unul „fragmentar” în care adună multe lucruri și încearcă să se hotărască care-i care, unul bazat pe un anumit tip de structură, cu un pariu pe o anumită ritmicitate și un al treilea care bate înspre simplitate, efectul căutat fiind probabil acela de „doze mici de ceva tare”. Sunt mai multe locuri unde simt că mai trebuie să lucreze, dar sunt surprinse mai multe imagini și scene care scot foarte bine la iveală poemele. Aș scoate, de pildă, formulări ca „memoria mea degradândă”, dar m-aș bucura să văd în continuare chestii aparent întâmplătoare pe care le leagă cu ceva sincer și asta dă o formă interesantă, personală și chiar reușită (ca imagine) poemului, de exemplu: „E de 7 ori în Warteschlange /(queue / listă de redare)./E prima oară când un cuvânt în germană e al meu.” A mai publicat poeme pe paginile Noise Poetry și Poezia de duminică.

Pe parchet
Doi metri jumate e o distanță confortabilă.
Tavanul e cald.
Alb portocală.
Lampa cu lumină caldă e singura care stă aprinsă
de mai mult de-un an.
Melodia asta ajută 
să stau întinsă.
Are versuri. Îmi place să nu știu care.
E de 7 ori în Warteschlange 
(queue / listă de redare).
E prima oară când un cuvânt în germană e al meu.
Nu mă gândesc decât la ce scriu acum
și am numărul perfect de pete pe tavan.

Ca un ceai dulce fără zahăr
Îmi place să cred că iubirea e îndeajuns de abstractă încât să poată fi transmisă pe căi ilegitime. 
Adică îmi place să cred că deși n-am trăit nicio dimineață împreună
ți-am generat cu sufletul un număr nedeterminat de cafele bune
și că de fiecare dată când redefinesc dragostea în funcție de ce simt pentru tine,
te simți cu adevărat iubit,
iubirea aia ca un ceai dulce căruia nu i-ai adăugat zahăr,
de către cineva care poate.

Nu cred că trebuie să ai aceeași părere
ca să te bucuri de cafelele alea sentimentale,
e suficient să exiști.

Și dacă pe calea asta voi fi reușit să te abțin din a scrie măcar una
din poeziile alea bukowskiene pe care o să le mai scrii de-acum încolo,
cineva,
cândva,
va scrie o poezie despre asta.

lună la 7 dimineața
o dungă de ciori sub ea
și contur subțire bleu electric
ceru-i mov și blocu-i galben
în curând trebuie să fiu
sunt doar aproape aici

Fărâme de poem
Mă îngrijorez. Am pierdut numărul zilelor și nu-mi amintesc niciun lucru de care să nu-ți fi spus și care-mi plăcea înainte să te cunosc. Semăn din ce în ce mai tare cu cine cred că credeai că sunt. Și uit 

M-am trezit dintr-un vis în care un tip de pe stradă

într-un început de atac de panică lângă închipuirea ta
îmi spuneam că nu știu ce fac 

să-mi faci rău și n-am să rezist și n-am cum să scap
și închipuirea ta a vrut să mă aline, dar nu m-am lăsat că asta făcea parte din planul ei și ca să mă liniștesc în închipuirea atacului de panică pe care îl simțeam oarecum m-am refugiat în alinările închipuirii tale generate de închipuirea mea generată de mine, nu în ale închipuirii tale generată de mine că aia avea intenții rele și cu siguranță sunt dependentă.

oricum n-am mai prea citit poezie în ultima vreme și scriu

din nou și din nou despre tine,
despre aceleași senzații,
în moduri ușor diferite și e iarăși târziu 
și o să mă trezesc târziu, nici nu mai am energie să te condamn,

n-a mai rămas nimic din mine înainte de tine,
acum sunt în anno Domini și,
având în vedere memoria mea degradândă,
aici voi și rămâne. 

Nu te iubesc. Sunt doar dependentă. 
Fărâmele de orgoliu se duc cu memoria.

Patreon - O mie de semne

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.