Miruna Romanciuc se află pentru a treia oară, dacă nu mă înșel, la rubrica „Poșta redacției”. Din punct de vedere valoric, aparițiile Mirunei au fost în trepte, ceea ce demonstrează că tânăra autoare și-a luat rolul în serios și a reușit să-și îmbunătățească de la o etapă la alta discursul poetic.

Prin cine știe ce hazard virtual, e-mail-ul s-a pierdut câteva zile prin spam, norocul fiind că mai intru din când în când pe-acolo ca să văd dacă nu cumva există astfel de erori. Ca să trec peste situația asta amfibologică aș zice că m-aș bucura să tot primesc în spam astfel de mesaje. Ar fi dovada că unde se presupune că există numai lucruri rele, se întâmplă să fie și ceva bun.

Iată, pentru reamintire, câteva date biografice trimise de Miruna anterior: „Mă numesc Miruna Romanciuc, am 24 de ani și studiez medicina la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Îmi plac fotografia, șahul și felul cum lumina se așază pe lucruri la apus (prin asta vreau să zic, desigur, poezia).

Am publicat poeme în revistele online “Noise Poetry”, “Parnas XXI”, “Euphorion”, ”Echinox”, “Opt motive”, “Revista Monitorul de Poezie” și în grupurile literare “Jurnal Poetic”, “CLUBUL QPOEM – atelier poetic popular”.

Am luat parte, alături de poetele Amalia Cernat și Cristina Drăghici, la episodul 19 din Poets of the East, o emisiune radio găzduită de Mircea Dan Duță și Richard Spisak. Am citit câteva poeme la ediția a doua din “Saloanele Literare Familia”, la invitația lui Mircea Dan Duță, iar unele dintre ele sunt de curând disponibile în Peru și Columbia, publicate în Revista Kametsa, respectiv Noche Laberinto.”

*
nimic nu mă obosește mai tare decât momentele în care nu îmi aduc aminte
că m-am născut, doar că moartea există

în fiecare celulă din corpurile oamenilor dragi. în ziua aia ți-ai trecut mâna prin părul meu
ca și cum ar fi ultima oră din august și ai fi fost orb toată vara până atunci. m-am gândit la modul în care cele mai bune lucruri

trec peste noi, de pe un mal pe altul, și umbra lor e suficientă. suntem două fluvii care curg
mai departe, incert, și asta nu mă mai deranjează așa mult. m-am gândit că nu mă voi simți niciodată mai bine de atât. acum câteva zile

mi-am dat seama că așa a fost

golden hour

nu sunt acolo, dar știu că ziua se contractă ca un mușchi
pe spatele tău și lipsa mâinilor mele e ca o boală de piele

‘𝘤𝘪𝘯𝘦 𝘯𝘶 𝘦 𝘮â𝘯𝘨â𝘪𝘢𝘵 𝘯𝘶 𝘦𝘹𝘪𝘴𝘵ă’

ești o lumină aspră
ca răsăritul în decembrie forțat între pleoape
și nimic nu te oprește, de fapt, să uiți

corpul tău depune pe podea umbră
și absența corpului meu. la ora asta,
privit din spate, umbrele arată la fel dacă ești singur sau dacă mă aflu
în interiorul brațelor tale, ca într-o casă în copac (acolo, în copilărie, aveam impresia că
nu te poți simți singur). ești recunoscător

pentru cenzură și apus. apoi strici tot când îmi spui numele

a collection of intimate moments

momentele în care lumea se oprește
doar pentru mine și nu e singurătate în asta
sau poate i-am dat alt nume
și apoi l-am uitat

sentimentul pe care îl am când merg singură în locuri
pe care apoi le revizitez
și sunt indicatoare peste tot
𝘢𝘪𝘤𝘪 𝘢𝘮 𝘴𝘪𝘮ț𝘪𝘵, 𝘢𝘪𝘤𝘪 𝘢𝘮 𝘴𝘪𝘮ț𝘪𝘵

microtraumele și intimitatea
creier – corp când plâng
în 𝘧𝘪𝘨𝘩𝘵 𝘰𝘳 𝘧𝘭𝘪𝘨𝘩𝘵 𝘮𝘰𝘥𝘦
perforează vălul de lucruri fără importanță
atât cât să se vadă adevăratele
semne vitale

când un om bolnav psihic m-a lovit în abdomen cu piciorul
am scris un poem
și m-am simțit frumoasă

*
înghite lumina asta din uterul lumii, ca un pahar din carne care nu se golește
lumina asta la care mi-am facut curaj să mă uit, ca la o viață pe care n-am dat-o nimănui
și nici mie cu totul

𝘭𝘢 𝘤𝘦 𝘵𝘦 𝘨â𝘯𝘥𝘦ș𝘵𝘪?
î𝘮𝘪 𝘱𝘭𝘢𝘤𝘦 𝘤â𝘯𝘥 𝘴𝘵ă𝘮 𝘢ș𝘢, î𝘯𝘵𝘪𝘯ș𝘪, 𝘧ă𝘳ă 𝘨𝘳𝘪𝘫𝘪,
ș𝘪 𝘱𝘢𝘳𝘦 𝘤ă 𝘢𝘣𝘪𝘢 𝘯𝘦-𝘢𝘮 𝘯ă𝘴𝘤𝘶𝘵

te ridici în picioare, râzi,
și văd lumina crescută în faringele tău,
o tumoră secretantă de zile în care
nu simt decât ce vreau eu
și e bine

în tine e zenitul meu, cel mai înalt punct care se apropie și mă sărută pe cap doar atunci când privesc în jos și spun lucruri mărunte, care ți se zbat în mușchi

𝘯𝘶-𝘮𝘪 𝘴𝘱𝘶𝘯𝘦 𝘭𝘶𝘤𝘳𝘶𝘳𝘪 𝘮𝘦𝘤𝘢𝘯𝘪𝘤𝘦
cuvintele alea miros urât, sunt bătrâne, au trăit aproape cu religiozitate
în prea multe guri până acum
mai bine lasă-mi cheia de la unul dintre ochii tăi, o cameră
cu pereți din sticlă, prin care să mă văd așa cum mă vezi tu

și să mă bucur puțin
și să mă bucur puțin

*
oamenii: vii
sau morți. nimic mai greu
de acceptat. mă gândesc la asta în timp ce renovez
spațiul în care eu nu sunt
nici una
nici alta

Dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Vrei să-ți fie evaluat manuscrisul? Apreciază astfel munca celui care o face: Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.