Într-o primă fază am fost tentat să refuz poemele Simonei Beraru, pe considerentul că par fatal dominate de un exercițiu stilistic vetust, preponderent metaforizant și deci desincronizat nu doar sub aspectul relevării indirecte a unei realități care în fond ni se oferă nudă, fără pretenții de ridicare la rangul calofil de „artă poetică”, ci și sub acela al denudării (ca să merg pe aceeași idee) unor emoții cu mijloace dintr-o altă perioadă a poeziei, pe care o tot criticăm și nu mai scăpăm de ea.

Pe de altă parte, m-am întrebat următorul lucru: dar dacă scrie bine și asta arată că, fiind la început de drum, are deja mijloacele care să-i ofere o evoluție către altceva (cum îmi tot place să spun)? Și iarăși revin la acel tip de permisivitate pe care-l numesc încurajare. O încurajez, așadar, pe Simona Beraru să scrie în continuare în limba română, dar să o facă fără să mai folosească expresii violent melancolizante precum „Mă doare mirosul eteric/ al dimineții” sau „această metaforă de oțel inoxidabil”, deoarece acționează ca acidul clorhidric asupra oțelului deloc inoxidabil al acestor poeme. Altminteri, totul se va rezuma doar la acest moment de încurajare. Aștept, așadar, confirmarea.

Iată ce ne-a scris Simona: „Sunt profesor și trainer de limba engleză în Iași și îmi place să glumesc că predau engleza și asta îmi ocupă tot timpul, ceea ce nu este complet adevărat fiindcă acolo undeva într-un buzunar mai găsesc ceva timp să meșteșugesc cuvinte în versuri. Limba engleză mă devorează la fel de flămandă cum o devorez și eu pe ea, motiv pentru care primele mele poezii sunt scrise în limba engleză, prima «When I was just a kite» fiind publicată de Upstairs, iar o alta tot în engleză «Nobody prayed for her» a fost selectată spre publicare de revista Poet’s choice, într-o antologie de poezie pe tema Closed door – Collective works of Poets în mai 2021. În limba română am început să scriu recent și este un exercițiu creativ cu efect terapeutic de trezire pentru mine, care mă ajută să descopăr lumea cu toate formele, culorile și gusturile ei (până să încep să scriu nu am realizat că sunt atat de multe).”

*
Mă doare mirosul eteric
al dimineții
ascuns în ceşti de cafea
neagră amară
fierbinți mijesc ochii tăi
cu colți atavici
Și latră flămând îndoiala
în fisura pleoapei lacunare.
Când ma alintă mâna ta
grunjoasă
cu gust de boicot
pe la coate
ştim amândoi,
s-a aşezat praful
sub pielea de lapte.

Timpul încă se scutură
de purici
in interstițiile enigmatice
dintre celule
şi merge mai departe
cu exactitate amnezică
prin tălpi filistine
în bocanci scumpi de piele.

Astăzi trăiesc incandescent
în buzunarul pardesiului
de stofă caldă
cocoțată cu gânduri epurate
pe pantofi cu toc cui
mă sui pe bicicletă
si mân prin oraş
voci mutilate.

Ca de obicei, pe trotuar
e puțin loc
pentru bucurii fortuite.
Trăiesc lăbărțate
pe cont propriu prea multe
servituţi de moment.

Îmi cade în cap
un bobârnac de soare
genunchii vor izbucni iar
în plâns isteric
fără  răspunsuri edificatoare
la sfârşitul zilei
cu mers somnambul.

**
Păşesc omeneşte peste verdele ud
iar dimineața mă întâmpină din nou
cu trupuri bandajate smulse din somn
și zaț de cafea pe limbă.

Nu întâmplator mă împleticesc
 în geometria abruptă a străzilor
care duc mereu în acelaşi loc
de unde cu glezne erudite
nu ştiu încotro se îndreaptă viața mea.

Mintea îmi urlă în căşti
cu plămâni exorcizați
de aerul dimineții cu ochi albaştri
într-o limbă inventată
în întunericul ei fosforescent.

Eu fără consoane şi vocale
nu înțeleg mare lucru,
dar înteleg că s-a făcut târziu,
prea târziu să-mi plâng de milă
și îmi reamintesc cum trupul
înca visa la deznodământ
când am țâşnit afară din somnul dogmatic
cu vene anemice şi creieri pixelaţi
pe ecranul cu lumină aurorală.

Fereastra cască alb,
cu zaț de cafea pe limba inventată
în întunericul fosforescent
şi zbuciumul nopții cu somn puțin
nu mai înțelege nimic.

***
Un bărbat mă fixează abstract
cu ochi de sânge
din capul plutitor
cu ţintă precisă,
dintr-un tablou în ulei.
Cu pensula cubistă
trupul îmbuibat,
e amputat elegant de la gât
cu precizie matematică
și efect suprarealist, îmi pare.
Eliberat din labirintul cărnii
capul suveran ținteşte
în zbor magnetic
cu aripi de ceară
ca Icarus spre soare
cu sunet dezumanizat
către gâtul albastru de sticlă
lângă un peşte albastru,
lângă o pasăre roşie
pe o masă mimimalistă
cu geometrie rece
către acelaşi destin.

Mă întreb cuțitul lustruit,
această metaforă de oțel inoxidabil
care mă taie pe retină cu vârful ascuțit,
ce rost are?
O ştie prea bine tabloul
alcoolul ucide cu mâinile goale.

Bărbatul cu aripi de ceară
mă fixează  cu ochi roşii
de vin înecat în om cu sângele meu
ascunşi albastru
în capul robit stereotipic
pe prispa casei înlemnită
într-un tablou rural
cu praf în crăpătura ranei,
captiv in labirintul lui Dedal.
Delir vitalist în trupul îmbuibat
cu chef de vorbă.
Copilul priveşte zborul decadent
cu detaşare contrafacută
iar lama sunetului dezumanizat
pe contururi frânte
lângă o sticlă suverană
cu mâna de om cu geometrie caldă
lângă o pâine albă
pe o masă oblongă de furnir.

Mă întreb copilul prăfuit,
aceasta metaforă crudă
de bob de strugure strivit
de bube atavice îmbuibate
care îți taie pieptul
cu inima de oțel inoxidabil,
ce rost are?
O ştie prea bine copilul
cu ochi înroşiți de iadul
din sângele bețiv de părinte,
alcoolul îți ucide zborul
cu ceara fierbinte în mâinile goale
copilăria amputată de la gât în jos
după tiparul social.

(după @The Drunkard, by Marc Chagall)

Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.