Astăzi citim un poem de Alexandra Harapu, poetă care a mai apărut în trecut pe O Mie de Semne. Poemul pe care am ales să-l public e foarte iscusit la a te introduce într-o anumită stare de tranziție, care nu e nici îndrăgostire, nu e nici suferință, nu e cu adevărat nici singurătate, nu e nici a-fi-împreună, dar nu e chiar nici individualitate, e undeva la mijloc toate astea, atingându-le câte puțin și mie asta mi s-a părut tare frumos pentru că, așa cum zice poemul, in the morning there was hope, și cred că știm toți că între dimineață și următoarea dimineață e loc pentru toate astea și încă ceva.
Aici un grupaj mai vechi de Alexandra: 5 poeme.
Ce ne spune despre ea:
Bună, numele meu e Alexandra-Ioana Harapu, am 21 de ani și sunt studentă la Facultatea de Teatru și Film din Cluj. Las aici trei poeme (2 și puțin), nu știu cât de bune sunt. Am mai publicat aici în urmă cu vreo 3 – 4 ani și am zis să îmi (re)încerc norocul.
in the morning there was hope
un an
și batem străzile orașului în care mi-ai spus
că nu mai vrei să mă vezi niciodată
bem bere în față la the office
(fără alcool pentru că așa bei tu)
încerci să mă săruți
iar eu te cred când îmi spui
că sunt frumoasă
vreau să fie o singură seară
dar seara asta să nu se mai termine
pentru că eu caut poezia de la 20 de ani
tu pe cea de la 25
și cauți gesturi mai concrete
singurătățile noastre își spun pe nume
se prăbușesc una într-alta
a ta e o superputere
a mea e un pulover pe gât
tăcerea dintre noi are gust amar
și 366 de zile
alexandra alexandra alexandra
ca și cum abia aflu cum mă cheamă
respirațiile noastre se izbesc de ziduri
în camera în care e mereu ora 2 și un minut
camera asta care ne strânge pe amândoi
în care eu devin uriașul tău cu ochi căprui
se aud pescărușii
stomacul tău care chiorăie
stomacul meu care îi răspunde stomacului tău
forfota din che guevara
îmi citezi din ocean vuong și nu
nu mai știu un alt băiat care să poată face asta
din cele 2000 de gânduri care îmi electrocutează creierul
tot ce pot să scot pe gură e
NU ȘTIU
(ar putea fi un performance dar nu știm dacă mai vrem asta)
mirosul de transpirație îmi înțeapă nările
mă uit la ochii tăi câși
la zâmbetul tău de pisică
suntem urâți și mizerabili
dar nu speciali
ne scufundăm în salteaua veche
la 444 kilometri distanță de femeia pe care o iubești de fapt
aș vrea să fie o seară
și seara asta să nu se mai termine
Fotografie creată de Igor Meghega, de pe platforma Pexels.
