Azi la Poșta redacției citim un poem de Andreea Badea, care revine la O mie de semne. Ne-a trimis o suită de trei, dar am ales doar unul pentru că celelalte mi s-au părut prea vagi (aruncându-se, totodată, în mai multe exprimări generice care nu simt că au reușit să contureze mesajul poemului, ci doar o sumă de lucruri numite care rămân fără referință atunci când nu au un obiect mai specific).
O sfătuiesc pe Andreea să mai lucreze și la poemul acesta, dar mi s-a părut esențială sinceritatea cu care s-a aruncat în el și preocuparea în sine pentru un lucru cu care ne-am confruntat cu toții la un moment dat: este în regulă să te simți singur? Sfaturile mele în acest caz ar putea să includă: o atenție mai sporită la exprimări, o încercare de a elimina anumite exprimări/linii/cuvinte care nu aduc nici imagine, nici informație, ci doar încarcă poemul (dacă poți s-o spui mai simplu/mai puțin — și dacă asta conferă într-adevăr un plus de formă/imagine etc — atunci simt că trebuie să îți oferi șansa asta ție, dar și poemului).
De asemenea, nu știu să-i spun dacă poezia va schimba lumea, dar în asemenea momente îmi amintesc mereu de versurile unui poet minunat (Radu Vancu, Psalmi): dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.
Ce ne spune despre ea:
„Mă numesc Badea Andreea, am 20 de ani și sunt studentă în anul 2 la Facultatea de Drept din cadrul Universității din București.
Revin cu emoții și stângăcie la Poșta Redacției, cu toate că nu este prima dată când trimit poeme la această adresă sau când îmi văd numele pe O mie de semne. Probabil că voi fi încărcată de aceste sentimente de fiecare dată, căci expun prin poezie o parte din mine.
La întrebarea „Ce te reprezintă?” răspund scurt, fără ezitare, că POEZIA este cea care mă reprezintă, că ea este acea parte din mine fără de care nu aș putea să fiu eu și fără de care nu aș putea să trăiesc astăzi, chiar dacă risc să ofer un răspuns clișeic.
Totodată, riscând să fiu naivă, cred cu tărie că poezia va schimba lumea.”
***
nu știu cum ar trebui să-mi trăiesc
propria viață și
nu știu nici cum ar trebui să reacționez
atunci când în fața mea
se află ceea ce oamenii numesc
într-un mod impropriu „destin”.
la 20 de ani se spune că întreaga lume
e a ta și că lumea toată ești tu,
dar eu n-am simțit niciodată
că pot să am lumea sau
că eu pot să fiu întreaga mea lume.
m-am simțit și mă simt a nimănui,
dar nu consider neapartenența a fi
o acțiune de condamnat sau
de corectat – nu vreau să-mi
evaluez existența în funcție de
necesitatea de a aparține cuiva
sau unui loc în care nu mă regăsesc.
am crescut convinsă că singurătatea e
cea mai urâtă formă de conviețuire și
că nimeni nu ar trebui să
se simtă vreodată singur.
mi-a fost frică de ea și de
consecințele acceptări ei,
dar acum știu că singurătatea înseamnă,
de fapt, conștientizarea sinelui și
depășirea propriei insensibilități
raportată la dependența umană.
poate că asta e cea mai importantă
victorie pe care am obținut-o
împotriva mea.
Andreea Badea a mai publicat la O mie de semne aici și aici.
